Nu stiu daca am avut noroc sau o fi fost si altceva, dar in tinerete, comparativ cu ce auzeam si vedeam in jur, pot sa spun ca nu am avut des inima franta de vreo poveste de dragoste. Cumva, mai mereu m-am simtit stapana pe sufletul meu si cred ca am stiut cum sa il pazesc de deceptii profunde, in relatiile cu sexul opus. Nu m-am descurcat insa la fel de bine in cele cateva relatii de prietenie, pe care am apucat sa le leg in scoala primara si, ceva mai tarziu, in liceu si pe la 20 de ani, si chiar si mai tarziu.

In copilarie si in tinerete, pentru mine, prieteniile erau un fel de povesti de dragoste, profunde si…pe viata; atat de tare credeam in aceste povesti, incat ani de zile le-am hranit cu atentie, timp si energie, fara totusi sa simt ca depun vreun efort pentru asta. Faceam totul cu usurinta si cu bucurie si nu ma puteam gandi atunci ca viata mea s-ar putea desfasura fara anumiti oameni in preajma-mi, pentru ca, nu as fi fost intreaga, nu as fi fost eu.

Dar tot ca intr-o poveste de dragoste, dar una neimpartasita, la un moment dat (uneori mi-a luat 20 sau chiar 30 de ani), observam ca eram singura in balansoarul prieteniei. De obicei, preferam sa nu observ si sa pretind ca e ok; imi ziceam ca mi se pare mie, ca fiecare e in felul lui, ca probabil sunt oameni care nu stiu sau nu pot sa impartaseasca, sa exprime faptul ca le pasa, ca orice om are propria poveste de viata, cu rani mai superficiale ori mai profunde, ca fiecare greseste, ca in orice relatie unul da ma mult, si celalalt mai putin, ca oamenii vin si pleaca, ca timpul e o resursa asa de finita si deci nimeni nu mai are timp de nimeni…

Apoi, treceam de cealalta parte, cand ma criticam pe mine, ca probabil fac eu ceva gresit, de prieteniile mele nu prea erau mutuale, ca am eu pretentii prea mari, ca in viata nu trebuie sa ai asteptari, ca poate am eu chestii nerezolvate din copilaria mica, de atasament sau mai stiu ce chestii incalcite, psihologice, de sufeream atat pentru ca celor mai multi oameni pe care ii consideram prieteni, nu le prea pasa.

Alteori, ma gandeam ca poate a fi prieten bun, ca si a fi sensibil ori a fi curios, e ceva cu care te nasti sau nu; ca, la urma urmei, prietenia nu se invata in nicio scoala, nu se poate impune si nici mima si nu e de mirare, deci, ca este greu sa reusesti sa te apropii de oameni si, mai ales, sa ramai, intr-un fel sau altul, in viata lor, fara patos, ego si fara eforturi inumane. Si daca asta era greu in copilarie si in tinerete (unde erai pus in grupuri de oameni si aveai sansa sa legi prietenii), la maturitate, devine aproape imposibil. Cum sa invinovatesti pe cineva pentru asta?

Dar oricate explicatii si intelegere am incercat sa pun in fiecare relatie de prietenie de-a lungul vremii, pentru a nu-i “da drumul”, mai ales celor nascute in copilarie si in adolescenta, mai devreme sau mai tarziu, concluzia era aceeasi, 99.9% din cazuri: cand eu nu mai investeam la fel de mult timp sau energie intr-o relatie de prietenie, toti cei pe care ii consideram aproape de inima mea dispareau in zarea vremurilor. Linistea se aseza firesc intre noi, ca si cum nici eu, nici celalalt, nu existaseram vreodata. Asta a durut multa vreme, mocnit, in mine, considerandu-ma, in subconstient, vinovata pentru asta, pentru un capitol la care eram repetenta in viata, iar si iar.

Este interesant sa vezi cum viata iti da totusi ocazia INTOTDEAUNA sa iti schimbi perspectiva. In cazul asta, desi mi-a luat atatia amar de ani, exact prieteniile carora le-am dat cel mai greu drumul, mi-au arat Evidentul: nimic nu e personal; mi-au aratat ca chiar e adevarat ce se spune: there are friends for a reason, friends for a season and friends for a lifetime.

Viata ne pune laolalta cu ceilalti dintr-un anumit motiv, pentru o anumita perioada sau, extrem de rar, pentru totdeauna. Dupa o vreme, motivul legaturii poate sa dispara, perioada din viata in care ne aflam se poate schimba si suntem nevoiti sa ne rupem, mai greu sau mai usor. Asta nu e bine, dar nici rau. Chiar asa functioneaza viata.

Si am mai realizat ceva (desigur, tot fortata fiind): in general, oamenii sunt prea preocupati de ei insisi si de viata lor, ca sa mai observe detalii; si au toate motivele sa faca asa. Viata nu e usoara. Pentru nimeni; nici in copilarie, nici in adolescenta ori (mai ales), la maturitate. Pe buna dreptate, cei mai multi oameni abia au energie pentru propriile drame si nu au cum sa iasa din lumea lor, pentru a se risipi in povestile altora, oricat de apropiati le-ar fi ceilalti. Da, putem fi generosi, minunati, atenti, iubitori, dar, de cele mai multe ori, nu ne tine mult. Viata se pune in calea celor mai bune intentii si ne pierdem unii de altii; uneori, pentru totdeauna.

Realitatea este ca mecanismul complex al supravietuirii ne impinge pe toti sa punem focus maxim pe propria persoana si atentie minima pe cei din jur. Si chiar daca la inceput ideea asta poate fi infricosatoare, pentru ca pare ca nu contezi, ca nu esti prioritatea nimanui si ca esti cam singur pe lume, este, in acelasi timp, asa o usurare sa realizezi ca si tu, ca toata lumea, poti sa fii tu insuti, poti sa iti vezi de viata ta, fara sa iti fie teama de ce o sa zica ceilalti si ca, fereasca Dumnezeu, vei ramane singur pe lume, atunci cand iti dai, in sfarsit voie sa alegi unde si cu cine vrei sa fii.

Dupa o viata in care m-am consumat la nesfarsit pentru ceva ce nu tinea de mine, dar imi era teama sa exprim asta, de teama ca nu cumva sa ranesc pe altii si sa raman singura pe lume, am inteles (si inca invat) ca:

*uneori, cel mai bun lucru pe care il poti face pentru tine si pentru ceilalti, e sa le dai voie oamenilor sa pleace, sa isi vada de ale lor, ca sa poti si tu sa iti vezi de ale tale;

* nu e nevoie sa astepti pana cand prietenul iti face faze nasoale, ca sa intelegi si sa accepti ca relatia aia nu e pentru tine; e de ajuns sa iti asculti intuitia si sa fii sincer cu tine; cand nu esti mandru de felul in care simti referitor la persoana respectiva (caci ajungi sa o judeci pentru ca te face sa te simti nevalidat, invizibil, fara importanta), da-ti voie sa te rupi; fara scuze sau explicatii; de cele mai multe ori, oricum celalalt nici nu va observa ca te-ai restras; save your breath;

*oamenii vor lucruri diferite in viata, mai ales cand the reason or the season change; da, oamenii privesc diferit viata, si deci si relatiile; asta trebuie respectat si acceptat si daca nu vibrezi la fel, e ok sa spui “good bye“;

*e in regula daca am curajul sa hotarasc pentru mine insami cu cine imi e bine si cu cine nu; asta nu ma face un om egoist, nesimtitor, rece, ci unul autentic si sincer, care a priceput ca, inclusiv in relatii, trebuie sa fii flexibil in viata si ca nimic nu e permanent;

*relatiile de prietenie, ca orice alte relatii, cer timp investit, cer efort de ambele parti; chiar trebuie sa iti pese destul, ca sa faci lucrurile sa mearga, indiferent cat de putin timp ai sau cat de complicata e situatia ta; si nu oricine poate sa faca asta; ceea ce face ca un prieten sa fie cu adevarat rar si pretios in viata;

si, nu in ultimul rand (ce minunatie!):

*cand le dai voie sa plece unor relatii vechi sau pe care nu le mai simti ca ale tale, faci loc si spatiu altor oameni, altor energii si oportunitati, care, rar, dar nu imposibil, nu tin doar de conjunctura, ci si de ceva aproape miraculos: tin de acea conexiune interumana (cumva, neasteptata), cu potential de a creste si apoi, de a dainui o viata de om.