Life in UK (II)

Faptul ca plecam fara mari framantari legate de casa din Corbeanca (desi primii chiriasi pe care i-am avut cateva luni s-au comportat atat de mitocaneste, incat, vazand ce au lasat in urma lor, mi s-a facut frig instantaneu) mi-a dovedit ca ma pregatisem temeinic, inconstient, atunci cand ani buni, invatasem din carti despre atasamente si despre detasare.

Dar, cum spuneam, sa ma “lepad” de partea materiala in care traisem a fost chiar usor. Nu a fost la fel despartirea de ai mei, in special de mama, cu care impartisem aceeasi casa si nu numai, timp de 14 ani, care ne ajutase sa crestem mari doua fete si de care eram legata fizic si sufleteste cu multe fire nevazute. Practic, in afara unei perioade relativ scurte, raportata la cei aproape 45 de ani ani mei, mama a fost tot timpul langa mine si eu langa ea.

Sentimentul ca sunt parte din mama si ca ea e parte din mine, cu tot ce inseamna asta, e o stare care de multe ori m-a complesit: responsabilitate, mangaiere, ego, vina, dor, iubire, confuzie…toate vin la pachet cu legatura supra-omeneasca pe care eu o percep ca existand intre mine si mama mea. Privind in urma, cred ca uneori era greu sa fiu atat de aproape de ea, de parca nu mai stiam daca sunt eu sau e mama in ceea ce manifest, dar e cel putin la fel de greu sa fiu si departe, pentru ca e ca si cum ceva din mine s-a scindat pentru totdeauna…

Tot ce am facut in ultimii 15 ani acasa, in Romania, am facut si cu gandul ca parintii mei vor fi cu mine, cu noi. Asa simteam si asa mi se parea firesc. Pe de alta parte, desi acest lucru ar fi trebuit sa contribuie la linistea parintilor mei, nu a fost chiar asa. Poate ca le era greu sa isi gasesti pacea sufleteasca, fiind departe de radacinile lor, de restul familiei, de parca mintea voia sa le dovedeasca iar si iar de ce nu le era permis sa fie multumiti exact acolo unde sunt si cu cine sunt.

Pentru toti a fost o despartire grea, din care am invatat multe. Cred ca cea mai importanta lectie (pe care o primesc iar si iar) e aceea ca viata inseamna schimbare, ca desi aceasta schimbare poate fi cateodata dureroasa, ea e necesara de cele mai multe ori si ca e intelept sa incercam sa ne bucuram si sa fim recunoscatori pentru ceea ce avem si pentru cine avem langa noi, caci niciodata nu stim cum viata schimba macazul intr-o directie sau in alta.

Incerc sa ma linistesc la gandul ca acesta era cursul firesc al vietii: dupa casatorie, parintii mei au parasit comuna Valea Nucarilor, ca sa se mute la oras, in Tulcea, unde gaseau mai usor de munca si unde eu si frate-miu, Lucian, am fi avut parte de scoala “la oras”. Apoi, in urma cu 20 de ani (si imi amintesc de parca a fost ieri), aveam exact acelasi dialog cu ai mei, care nu m-ar fi lasat sa imi iau zborul, in special mama; dar era randul meu sa plec, cand am decis sa ma insotesc cu Catalin, deci am lasat Tulcea pentru Bucuresti. Pentru urmatoarea generatie, adica pentru Gia si Eva, era firesc cred sa tintim spre zari mai indepartate, mai ales ca realitatea de zi cu zi din tara era departe de a ne fi facut grea decizia de a parasi Romania.

Neplanificata si negandita, schimbarea asta era firesc sa tulbure profund familia mea. Lucrurile s-au intamplat extrem de repede si s-au precipitat, iar eu recunosc ca e foarte posibil ca sentimentul ca “i-am parasit” pe ai mei sa ma insoteasca o lunga perioada de timp…


Pentru cei care au ales sau au fost nevoiti sa o ia de la capat ori sa isi continue vietile departe de tara, cum a fost despartirea de cei dragi?

One thought on “Life in UK (II)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.