Aproape ca nu exista zi sa nu afli ceva trist despre cineva cunoscut ori despre cineva drag. Lumea e incercata de zbateri, de dureri fizice si sufletesti si simti cum inima se strange in tine, de neputinta. Wayne Dyer spunea ca nu putem simti destula tristete, incat aceasta sa vindece ranile acestei lumi; si nici nu putem varsa destule lacrimi, incat durerea ce-o simtim sa repare nedreptatile din jurul nostru ori sa ajute cu adevarat pe cineva aflat in nevoie. Dar putem oferi iubire si asta e de folos intotdeauna; noua insine, in primul rand. Caci cred ca o picatura de iubire poate schimba ziua cuiva sau poate schimba chiar o viata. Inclusiv a celui ce detine si ofera iubire.
“Gandeste-te la persoanele pe care le cunosti și care ofera dragoste ca raspuns la energia negativa, care este îndreptată catre ei. Nu sunt mulți oameni care răspund cu dragoste în această situație. Cei care o fac sunt capabili de asta, deoarece au destula dragoste pentru a da si altora. ...
Ce ai si poti să dai mai departe? Ce ai de daruit Universului și, astfel, ce atragi? Aminteste-ti ca nu vei putea da mai departe ceea ce nu ai, dar poti schimba viata ta, schimband ceea ce se întâmplă în interiorul tau.
Energia ce vibreaza jos, atrage acelasi tip de energie. Gândurile negative, cum ar fi furia, ura, rușinea, vinovăția și frica, te slăbesc. Și apoi, atrag mai multe astfel de ganduri. Prin schimbarea gândurilor tale interioare la frecventele mai inalte ale iubirii, armoniei, bunătatii, pacii și bucuriei, vei atrage și vei obtine acele energii inalte, pe care le poti oferi mai departe.
Pentru a începe să schimbi ceea ce este în interiorul tău, fii mai iubitor față de tine insuti. În gândurile tale, cultiva o voce interioară și o atitudine care sa fie 100% de partea ta. Imagineaza-ti ca ai un Sine interior care doar te sprijină și te iubește. Acorda-ti un anumit moment al zilei, când acesta ar fi singurul gând caruia sa ii acorzi atenție. Treptat, această atitudine iubitoare se va extinde si la alte persoane. Vei începe să primesti energie inalta înapoi și, în cele din urmă, vei fi în măsură să trimiti gânduri de iubire și de bucurie pentru toti si toate.
Fa un pact cu tine insuti, pentru a-ti reaminti adesea de acest secret: nu poti să dai ceva ce nu ai. Apoi, lucreaza la programul tău personal de iubire de sine, de respect de sine și auto-responsabilizare; fa-ti o lista uriasa cu ceea ce doresti să dai mai departe. Dacă ceea ce dai altora este respectul de sine și iubirea de sine, Universul iti va întoarce iubirea și respectul pe care le radiezi. Este într-adevăr atât de simplu. După cum cei de la Beatles au spus: “The love you take is equal to the love you make.” (Dragostea pe care o primesti este egala cu cea pe care o oferi.)
(Sursa articol: http://www.drwaynedyer.com/blog/the-love-equation/)
Later edit: In seara asta, la culcare, in timp ce le pupam pe fete de noapte buna, Eva mi-a soptit: “Mama, sa faci asta intotdeauna!” “Sa fac ce? Sa te pup mereu de noapte buna?” “Nu, zice Eva, sa mananci legume si fructe”. “Dar ce ti-a venit?”, o intreb eu, nedumerita…”Pai astfel, nu ai sa mori niciodata”, imi zice ea convinsa, privindu-ma adanc.
Am strans-o tare in brate, apoi mi-am privit copiii si le-am declarat ca eu nu de aceea mananc multe legume si fructe, fiindca, la un moment dat, oricum, toti murim. Eva s-a incruntat toata. Am adaugat ca e ok, asa e viata, in schimbare si ca nu trebuie sa ne fie frica de moarte, caci, cumva, ea face parte din viata. Si le-am mai spus ca eu mananc asa fiindca, atat cat mi-e dat sa traiesc, vreau sa imi traiesc viata la potential maxim, sa ma bucur de tot ce imi aduce ea, fara sa ma chinui, pe mine si pe cei din jur. Si ca, chiar daca nu exista garantii in viata, cu o asemenea alimentatie, sport si tot ce mai intreprind, sper sa sustin planul meu.
Dar de moarte, sa incercam sa nu ne fie frica, caci se zice ca, cui ii e frica de moarte, ii e frica si de viata…
Nu stiu cat din ce le-am spus au inteles, dar Evei ii disparuse incruntarea de pe fata, inainte sa sting lumina…
Noapte buna!
Liorisme 
Timp de trei ani mama mea a suferit de cancer. A fost operată fără succes. Doctorul m-a informat, adăugând: „Dar… bineînţeles că nu îi veţi spune mamei dumneavoastră.” I-am răspuns: „Bineînţeles că îi voi spune.”
Şi aşa am şi făcut. Îmi amintesc că m-am apropiat de ea ca să-i spun că medicul a telefonat să mă anunţe că operaţia nu a reuşit. Am rămas tăcuţi, după care mama mi-a spus: „Aşa că voi muri.” I-am răspuns: ..Da.’’ Apoi am rămas într-o tăcere adâncă, împărtăşindu-ne unul altuia tot ceea ce trăiam, fără să spunem un cuvânt. Nu am căutat în nici un fel să examinăm situaţia. Ne aflam în faţa unui intrus care apăruse în viaţa noastră şi bulversase totul. Nu era o fantomă, nu era un rău, nu era o spaimă. Era ceva definitiv, pe care trebuia să-l primim, fără să ştim cum se va sfârşi.
Am rămas amândoi fără să rostim vreun cuvânt atâta timp cât ne-au cerut sentimentele. Apoi viaţa şi-a reluat cursul ei. În consecinţă s-au întâmplat două lucruri. Primul a fost că în nici un moment, nici mama, nici eu nu ne-am împotmolit în vreo minciună, obligaţi să jucăm o comedie, dar nici nu am rămas dezarmaţi. Niciodată n-am simțit nevoia de a intra în camera mamei cu un zâmbet fals pe buze, spunând cuvinte lipsite de adevăr. Niciodată nu am jucat comedia vieţii învingătoare asupra morţii, nici n-am pretins că boala e în declin sau că lucrurile stau mai bine decât în realitate, când amândoi ştiam prea bine că nu era aşa. În nici un moment nici unul dintre noi nu s-a simţit lipsit de sprijinul celuilalt. Erau clipe când mama simţea că are nevoie de ajutor. Atunci suna clopoţelul, eu soseam şi vorbeam despre moartea ei, despre durerea mea, despre durerea despărţirii de ea. Iubea viaţa, o iubea profund. Cu câteva zile înainte de a muri ea a spus că ar fi gata să trăiască 150 de ani în suferinţă, dar să trăiască… Iubea frumuseţea primăverii, care tocmai se apropia. Ne iubea pe noi. Gândul despărţirii o umplea de durere. Oh, să poţi atinge această mână care nu mai este şi să auzi sunetul unui glas care a tăcut! (Tennyson).
Au venit şi alte momente, când durerea despărţirii era insuportabilă, şi atunci stăteam şi discutam cu ea despre asta. Ea, la rândul ei, îmi oferea tot sprijinul, consolându-mă pentru moartea sa. Relaţia noastră a fost profundă şi adevărată. Nu exista nici umbră de minciună în ea. Tocmai de aceea relaţia noastră era marcată de adevăr până în adâncul ei. Şi apoi mai era şi un alt aspect, pe care l-am mai pomenit. Pentru că moartea era pe aproape, pentru că ea putea surveni în orice dipă şi atunci ar fi fost prea târziu de îndreptat ceva, trebuia ca totul să exprime în fiece moment, în modul cel mai deplin şi desăvârşit, preţuirea şi iubirea de care relaţia noastră era marcată. Doar moartea poate să umple de măreţie şi de sens ceea ce în aparenţă este mărunt şi nesemnificativ: felul în care pregătim o ceaşcă de ceai pe o tavă sau aşezăm o pernă la spatele unui bolnav, tonul vocii noastre când îi vorbim, modul în care ne mişcăm – totul poate fi expresia profunzimii legăturii sufleteşti. Dacă se percepe vreo notă falsă, dacă apare vreo fisură, dacă ceva distruge armonia, totul trebuie reparat pe loc. Cea mai mică îndoială poate fi dezastruoasă, cea mai mică amânare lasă timpul să treacă fără întoarcere. Moartea îl pune pe om faţă în faţă cu adevărul vieţii la o intensitate şi într-o transparenţă de neegalat.
Din Mitropolitul Antonie al Surojului, Viaţa, boala, moartea, Editura Sfântul Siluan, 2010, p. 82-84
LikeLiked by 1 person