Back in time (VIII)

Astazi, te invit sa citesti ultimul articol din serialul dedicat memoriilor lui “Melo”, adica doamnei Gigi, ori “Mamaie”, cum ii spune toata familia.

Melo este reprezentantul unei epoci demult apuse si asta se simte din tonul si stilul cu care se exprima si scrie, din modul cum alege si foloseste cuvintele: cu grija si respect si cu o luciditate pe care oamenii tineri de azi nu sunt convinsa ca o au.

Cred ca cel mai tare ma impresioneaza felul in care Melo a stiut sa treaca prin viata, fara sa se agate de evenimente, de oameni, de trecut. Indiferent cat de grea a fost despartirea de oameni dragi, indiferent cat de dureroase au fost unele experiente, Melo a mers inainte, fara regrete (ce tin de trecut) si fara teama (ce tine de viitor). Si-a trait mereu viata din plin, s-a bucurat la maxim de oamenii ce i-au iesit in cale, de calatoriile pe care le-a facut, de locurile vazute si simtite, de profesie si de familie. A stiut sa ia de la ceilalti si din experientele traite ce e bun si sa lase in urma ce nu i s-a potrivit. “Important este sa traiesti cu ceea ce ai ramas, nu cu ceea ce ai pierdut!”, spune atat de frumos Melo, cu autoritatea omului care a trecut prin multe, dar care a iubit atat de tare viata, incat a stiut sa o pretuiasca, indiferent ce i-a scos aceasta in cale…

Ii multumesc din toata inima doamnei Gigi (Melo) ca mi-a incredintat nu doar fotografii de o frumusete si de o autenticitate emotionanta, dar si povestea sa de viata atat de deosebita! Sunt convinsa ca, la 97 de ani, cati numara astazi, aceasta doamna de poveste are talentul si determinarea de a scrie o carte cu aceste amintiri, doar sa se iveasca ocazia! Pana atunci, ma simt onorata sa gazduiesc pe paginile virtuale ale acestui blog povestea de viata a unui om cum rar mai gasesti astazi! Multumesc, Melo!

Despre familie

M-am nascut si am crescut inr-o familie in care dragostea, cinstea si intelegerea au fost sentimente dominante ale legaturilor de sange si de etnie. Mi-am iubit parintii si fratele si rudele adiacente, cum cred ca fiecare om normal trebuie sa se comporte.

Fratele meu, Silviu, cu 6 ani mai mare decat mine, reprezinta o pagina luminoasa in viata mea. M-a iubit mult si m-a ocrotit cat a trait. Silviu a fost un om de o bunatate greu de cuantificat. Viata lui a cunoscut multe meandre, pe care a reusit sa le invinga cu stoicism. Dupa o tinerete in care a beneficiat de tot ce si-a dorit si o casnicie fericita, din dragoste, cu cea pe care a iubit-o de la 13 ani, soarta il incolteste crunt. Emigreaza in Israel, unde dupa putin timp, ii moare sotia si ramane, in conditiile grele ale dezradacinarii, sa-si creasca singur unicul copil. Este demna de admirat toata capacitatea sa de a se adapta situatiei. Se recasatoreste, isi intemeiaza o noua familie, in care se realizeaza stralucit fiul sau, Cornel. In ciuda faptului ca multi ani am fost despartiti spatial, legaturile sufletesti n-au fost estompate. Silviu a fost aproape de mine, manifestandu-si dragostea lui, nu numai fata mine, ci si fata de familia mea, cat si fata de prietenii mei, care au vizitat Israelul, oferindu-le acestora ospitalitatea casei lui si posibilitatea vizitarii acestor meleaguri.

In familia mea, am avut un comportament normal in statutul de sotie, de nora si mai putin de mama. Voi insista mai mult asupra ultimului aspect. Desi Rodica, fata mea, este un copil dorit, conceput din dragostea care a dominat casnicia mea, nu s-a bucurat de prezenta mea activa in educatia ei. Rodica a fost crescuta si educata mai mult de soacra mea. Nu am o scuza ca munca profesionala, careia eu m-am daruit cu tot sufletul si care, dupa cum am mentionat anterior, depasea competenta mea, a facut ca eu sa lipsesc mult de acasa. Eu am lipsit mult timp de acasa si prin calatoriile facute. Toate acestea au facut ca Rodica sa fie mai atasata de tatal ei decat de mine.

img_20161016_121919
Cu Rodica

 Sunt mandra de Rodica, pe care o socotesc cel mai pretios dar al vietii mele. Este un om bun, cinstit, sensibil, direct, gata oricand sa se daruiasca pentru a fi de folos celor din jurul ei. Eu sunt beneficiarul, din plin, al calitatilor ei. Prin grija deosebita pe care mi-o acorda mi-a dat un nou sens vietii, viata pe care eu o consideram incheiata cand m-a parasit Millian. Voi reda un gest si o urare care exprima mai mult decat o serie de cuvinte. In fiecare seara, cand Rodica pleaca la casa ei (care este in aceeasi curte cu a mea), ma saruta si imi ureaza: “Noapte buna si sa te scoli sanatoasa!”

In calitate de soacra, nu cred ca am fost acra! 🙂 M-am bucurat de respectul si afectiunea lui Ovidiu, ginerele meu, cat si de a intregii lui familii. Gradina casei mele s-a imbogatit cu aparitia a doua flori pretioase, scumpe, cu doi nepoti, Lavinia Crina si Virgiliu. Ca orisice bunica, ii iubesc mult, desi n-am reusit sa-i inteleg. Ma mandresc cu ei, ca sunt frumosi, sanatosi, dotati cu calitati deosebite, cu comportament normal in familie si in societate.

img_20161016_121912
Milian (in dreapta) cu tataie si Lavinia (iulie 1979)

Lavinia poate fi caracterizata ca un om bun, sensibil, constiincios in indatoririle  sociale, familiale, profesionale, iubitoare de frumos, gospodina. Prin calitatile sale a reusit in cariera ei de ciberneticiana sa-si gaseasca locul dorit. Pe Virgiliu mi-e foarte greu sa-l caracterizez, intrucat el este un complex de calitati greu de definit. Din copilarie s-a manifestat ca un copil inteligent, voluntar, neadaptabil uzantelor vietii. Este un om sensibil, al carui comportament iti da, de multe ori, de gandit. Complexitatea calitatilor sale, cred, au contribuit la faptul ca el nu si-a gasit inca un drum dorit in viata sa. Ma doare ca ambii nepoti au o viata personala pe care eu nu o inteleg. Ma refer la faptul ca nu si-au intemeiat si ei o familie proprie. Probabil ca acest capitol nu era scris in viata mea!

 

 Despre ajutoare

 La viata unui om normal concura o multime de factori, care il ajuta sa aiba un aspect fizic decent si sa traiasca intr-un ambient curat si placut. De mai mult de 30 de ani, de coafura si unghiile mele s-a ocupat Lizica, un om deosebit de sincer, discret si afectuos. O afirmatie facuta in urma cu cativa ani, m-a marcat profund: ,,Timpul ce-l petrec cu dumneavoastra imi creeaza o stare de plinatate sufleteasca”.

De cand ma stiu, in casa noastra, pentru treburile gospodaresti am fost ajutati de persoane pricepute pentru aceasta indeletnicire. Am fost invatata de parinti sa pretuiesc si sa respect munca acestor ajutoare, care fac ceea ce eu nu pot face.

Despre prietenie

Aristotel spune, ca cea mai mare bogatie a omului este prietenia. Eu ma consider un om foarte bogat. Glumind, as putea fi invinuita de evaziune fiscala (cum e la moda acum). Nu-mi propun sa enumar toate prieteniile mele, pe care le-am avut si le am in prea lunga mea viata. Ma voi rezuma a le detalia pe cele care mi-au marcat semnificativ existenta, fie prin calitatea lor, fie prin durata acestora. Am avut prietenii care au corespuns cerintelor firesti ale varstei si interesului psihic al acesteia, de la jocul de sotron, pana la necesitatile sufletesti ale senectutii.

O prietena cu care am impartasit bucuriile copilariei, scolii si ale vietii, a fost Sisi. Desi viata ne-a despartit ani multi (ea a emigrat in Israel), am reluat legatura, pana la moartea ei. Cincizeci de ani din viata mea au fost marcati de prietenia mea cu Clarissa. Intamplarea a facut ca viata mea profesionala si sufleteasca sa se impleteasca cu prezenta susnumitei. Am cunoscut-o in 1946, ca secretara a Scolii Evreiesti, la care Millian a fost numit director. Apoi, am lucrat cu ea la organizatia de femei U.F.D.R., ea fiind responsabila cu presa, eu cu indrumarea. Cand eu am fost inspector in Inspectoratul Judetean pentru Invatamant, ea a fost inspector la oras, iar cand eu am fost numita director la Casa Regionala a Creatiei Populare, ea a lucrat la Comitetul Judetean pentru Cultura. Clarissa a fost un om deosebit, cu o cultura temeinica, un profesionist daruit trup si suflet muncii pe care a prestat-o. Ea m-a ajutat mult in munca pe care am desfasurat-o eu. Prietenia noastra era cunoscuta de toti activistii culturali din regiunea Ploiesti. Prietena mea avea mai multa competenta in domeniul folcloric decat mine, a realizat chiar niste experiente sociologice pe aceasta tema. Dragostea pentru frumos si pentru autentic a constituit liantul principal al legaturii noastre. Pe langa caracterul profesional al prieteniei noastre, s-a stabilit si o legatura sufleteasca temeinica.

Analizand obiectiv, erau multe aspecte ale vietii care ne deosebeau. Eu aveam o viata familiala fericita, de care ea a fost lipsita. Cunosc putin din viata ei personala. Stiu ca si-a sacrificat viata pentru familia ei. Este semnificativ faptul ca 40 de ani ea nu m-a invitat niciodata acasa la ea. Acest lucru s-a realizat de abia in momentul in care s-a mutat in casa pe care si-a facut-o din munca ei. Eu am cautat sa-i redau caldura sufleteasca incluzand-o in viata si in familia mea. Viata a fost cruda cu ea. Mutilarea fizica pe care a suferit-o i-a mutilat si comportamentul psihic. La sfarsitul vietii ei, a avut o atitudine reprobabila, nu numai fata de mine, ci si fata de ceilalti prieteni. Acest accident m-a durut, dar nu a diminuat pretuirea pe care o am, pentru ceea ce a insemnat ea in viata mea.

Anul 1961 inscrie in agenda vietii mele un capitol drag si important. M-am mutat intr-o casa spatioasa, care pe langa un ambient confortabil, reprezinta si vatra sufleteasca a unei familii noi, pe care o castigasem. In curtea casei mele mai locuiau cinci familii, care aveau 12 copii. La inceput, am fost nemultumita de perspectiva convietuirii in peisajul ce mi se oferea. Rodica a fost, insa, cea care a determinat stabilirea unor legaturi valoroase, temeinice, cu familia Popescu. De la jocul cu mingea, care a fost inceputul prieteniei Rodicai cu copiii Popescu, s-a ajuns, azi, la profunde legaturi sufletesti. Cu familia Popescu am impartasit tot ce-i ofera viata omului, si bucurii si tragedii.

Flacara luminoasa, vie, a vietii mele a fost Aurelia. Acestei femei, sotie, mama, bunica, cred ca ar trebui sa i se ofere titlu de „cetatean de onoare al societatii’’. Despre personalitatea, caracterul Aureliei cred ca, mai mult decat eventualele calificative, vorbesc faptele. Aurelia fiind credincioasa, in esenta, in tot ce facea era insufletita de preceptele pretioase ale crestinismului si de un deosebit bun simt. Ea a crescut si a educat sase copii, si desi nu i-a inzestrat cu case (asa cum o critica unii!), a dat societatii oameni valorosi. Dintr-un singur salariu, cu resurse materiale modeste, copiii ei (Lili, Norica, Marcela, Stelu) s-au perfectionat prin familie, scoala si universitate, rezultand trei ingineri, oameni demni si buni profesionisti. Din pacate unul dintre copii, Pusica, s-a prapadit cand era studenta, iar al saselea copil, Sanda, din cauza unor carente de sanatate, s-a limitat doar la scoala. Calitatile copiilor ei s-au “extins” si la copiii acestora. Regret din suflet ca ea nu a trait sa se bucure de realizarile copiilor si nepotilor ei. Gratiela, nepoata ei, inzestrata cu calitati politice remarcabile, este astazi deputata in Parlament si ministru in Guvernul tarii.Tiberiu, un alt nepot, jurist remarcabil, este astazi Procuror General al tarii. Ce si-ar putea dori mai mult o mama, decat a da societatii asemenea valori? Calitatile deosebite ale Aureliei au facut ca, in cei 50 de ani, cat am convietuit ca vecini, sa nu existe nici un moment controversat, asa cum se intampla intre vecini.

Repet ca relatiile de prietenie s-au amplificat cu legaturi familiale profunde. Rodica si Ovidiu sunt nasii lui Stelu si ai Gratielei. Eu ma bucur de dragoste si respect din partea familiei Popescu. Un exemplu concret al acestei consideratii este confirmat de urmatorul fapt: la sarbatorirea majoratului stranepoatei Aureliei, Andreea (fata Ancai), am fost invitata ca strabunica.

Rodica intretine relatii foarte stranse cu prietenele ei, Norica si Marcela, ca si cu finii ei, Stelu si Gratiela. Agenda de prieteni ai Rodicai este foarte bogata. Imi cer scuze ca nu voi reusi sa le amintesc pe toate. Nenica este prietena din copilarie si pana in prezent. De devotata, blanda Cristina, o leaga prietenia infiripata pe bancile scolare, intretinuta cu dragoste si intelegere si in actualitate. In completarea acestei prietenii si-a facut prezenta sensibilul sot al Cristinei, Toni. Zicala romaneasca  ”ochii care nu se vad, se uita’’ este dezmintita de prietenia Rodicai cu Liza, Sandu, Steluta (din Israel) si Sanda (Germania).

Fara a minimaliza celelalte legaturi sufletesti, voi detalia mai mult prietenia cu Liza si Sandu, intru-cat aceasta are reverberatii asupra intregii mele familii. Infiripata pe bancile scolii, ea continua si astazi, in ciuda faptului ca este intretinuta pe meridiane diferite. Despre deosebita personalitate a celor de mai sus, ar fi foarte multe de spus. Eu voi relata despre unele aspecte pe care le consider definitorii.

Pe energica, capabila profesional, Liza, o caracterizeaza, exemplar, devotamentul filial manifestat pentru mama conventionala (nu-mi place sa o numesc vitrega), care a crescut-o dupa ce i-a murit mama biologica. Sandu, poetul scolii, devenit Ambasador al Israelului in Romania, si-a exercitat cu cinste misiunea de reprezentant al tarii sale si al iudaismului. El este initiatorul infiintarii Catedrei de Iudaism in invatamantul universitar din Romania. Flacara prieteniei si a dragostei lor pentru tara natala este intretinuta vie prin desele lor vizite, ca si prin convorbirile saptamanale telefonice cu noi si prin intalnirile anuale cu colegii de scoala.

O alta prietenie a Rodicai, demna de amintit, este Olimpia, de care a fost despartita ani de zile, cat timp aceasta a fost plecata din tara, continua si astazi cu aceeasi intensitate.

Sunt bucuroasa ca sentimentul prieteniei este prezent si in viata nepotilor mei. Lavinia are o prietena, pe Raluca, din clasa a IV-a, de care o leaga si o relatie de cumetrie. Ea este nasa unei fetite a celei de mai sus. De prietenia Laviniei cu Lioara beneficiez si eu, prin postarea relatarii vietii mele pe internet.

Virgiliu, nepotul meu, are si el un prieten din scoala, pe Bogdan.

Daca de aproape 50 de ani eu nu mai sunt activa in viata societatii, fostii mei colaboratori ma tin prezenta in viata culturala a orasului meu. Neobositul, inzestratul, sufletistul om de cultura, Alexandru Badulescu, directorul Casei Memoriale Paul Constantinescu, imi este un prieten drag, care ma invita permanent la diferitele actiuni prodigioase organizate, destinate sa mentina si sa promoveze diferitele aspecte ale culturii. Datorita lui am putut sa particip integral sau partial, la festivalul George Enescu. Tot el m-a sarbatorit la implinirea celor 90 de ani si apoi la 95 de ani, ocazii cu care care mi-a oferit si  Diploma de Excelenta.

O prietenie statornicita de valente intelectuale si sufletesti ma leaga si de scriitorul Nic Dumitrescu, care pe langa prezenta fizica, mi-a imbogatit biblioteca cu un raft intreg de carti scrise de el.

Despre carti

N-am sa reusesc sa definesc complexitatea valorii unei carti. O carte naste anumite sentimente, ea poate determina uneori si unele legaturi umane.

Prima carte, pe care am citit-o, mi-a fost daruita de fratele meu si se numea ,,Malheures de Sophie” de Comtesse de Segour. Cartea mi-a fost un partener in lunga mea viata. Ea mi-a completat cunostintele, mi-a cizelat comportamentul. Tot cartea mi-a creat anumite prietenii. Nu e o figura de stil, ci este o realitate pe care o voi detalia, in cele ce urmeaza.

Un eveniment remarcabil l-am trait recitind o carte, care mi-a marcat intreaga viata. Va voi retine cu o mica poveste. In adolescenta am citit cartea lui Alexis Carrel, „L’homme cet inconnu”, scrisa in 1935. Datorita Laviniei, am intrat in posesia acestei carti, tradusa recent de o editura bucuresteana. Cartea tradusa este mai valoroasa decat originalul, intru-cat traducatorul, mergand pe drumul parcurs in viata de autor, a insotit textul operei respective cu biografia autorului si cu note explicative pertinente, care-ti dau posibilitatea intelegerii, in esenta, a anumitor asertiuni. Impresionata de cele de mai sus, mi-am exprimat gandurile mele intr-o scrisoare adresata editorului, care a dorit sa ma cunoasca. Intalnirea mea cu editorul, Victor Bortas, cu care am discutat trei ore, inscrie in agenda vietii mele prezenta unui om valoros, indragostit de frumosul tarii noastre.

O alta intamplare a facut sa gasesc o carte ,, Din istoria si civilizatia evreilor”. Interesul pentru aceasta a fost nu subiectul ei, ci autorii acesteia, care nu sunt evrei si nici scriitori, ci doi medici stomatologi, o doamna licentiata in filologie si alta in teologie. Dupa lectura primului volum am inceput sa corespondez cu principalul scriitor, Ovidiu Nicolae Grivu, din Timisoara, pe care imi ingadui sa-l consider un prieten drag.

Cartile psihiatrului Irvin Yalon au contribuit la stabilirea unor legaturi de suflet cu tanarul Andrei, de profesie psiholog. Cand, poate prea mult spus, valente culturale gasesc o oarecare corespondenta, prietenia nu cunoaste varsta.

Tot o carte este autoarea unei pretioase prietenii, recent inscrisa in agenda vietii mele; este vorba de Laila si Daniel, pe care i-am cunoscut in casa prietenei mele, Vatel si a Ruxandrei. Acestia mi-au daruit multe carti. Amintesc de prima, „Lumea de ieri. Amintirile unui European” de Stefan Zweig si de ultima, „ Convorbiri cu Antoaneta Ralian” de Radu Paraschivescu. Alegerea cartilor daruite nu a fost intamplatoare. Pastrand proportiile, donatorii au intuit unele trasaturi ale personalitatii mele.

Lectura a fost o componenta permanenta a vietii mele. Daca in timpul scolii si al institutului, lectura a fost dirijata programatic, apoi as numi-o diversificata.

In trecut, citind o carte, sentimentele mele erau determinate de subiectul tratat, acum experienta de viata imi starneste alte interese. Ma preocupa sa gasesc ce a determinat mobilul, care a stat la baza exprimarii, in scris, a gandurilor autorului, conexiunea dintre fictiune si realitate. Fiecare carte imi procura si bucurie, dar in acelasi timp imi dovedeste si limitele personale.

Fiecare carte recitita, sau recent citita, ma trimite la alte carti, care sa-mi satisfaca curiozitatea relatata mai sus. O carte alui Feuchtwanger, in care se afla fragmente din viata lui Jean Jacques Rousseau, m-a determinat sa recitesc viata reala a acestuia, scrisa de Paul Jonnson in cartea „Intelectualii”.

Un alt eveniment petrecut in viata mea actuala l-a marcat intalnirea mea cu Passionaria Stoicescu. Participand la o lansare de carte a lui Mircea Penes, la Buzau, am avut bucuria ca, in expunerea Passionariei,  aceasta sa aminteasca de faptul ca primele ei poezii au fost publicate in presa datorita recunoasterii talentului ei de poeta de catre Corneliu Serban si de mine.

Recent am mai avut o intalnire de suflet, cu un om de care ma leaga multe amintiri frumoase, traite in activitatea mea profesionala pe minunatul taram al culturii prahovene: prolificul dramaturg Mihai Ispirescu.

Despre muzica

Am crescut intr-o casa in care muzica era un liant premanent al vietii. In copilarie adormeam cu cantece de leagan si doine fredonate de Ana. In timpul zilei, in atmosfera casei, rasunau studii sau melodii executate la pian de mama, matusa sau fratele meu. Seara, tata ne prezenta la patefonul cu goarna, placile noi pe care le vindea la magazin. Asa am auzit ariile inregistrate de Caruso, Amelita Galli-Curci , Zavaidoc, Fanica Luca, Jean Moscopol si alti renumiti artisti.Toate evenimentele festive ale familiei erau completate de melodiile executate de cate doi lautari, o chitara si o vioara. La jururile mele, mama invita un pianist profesionist, care sa acompanieze dansul. Am avut bucuria, despre care cred ca am vorbit , sa-l ascult pe George Enescu in concertele pe care le prezenta in orasul nostru, la cinematograful “Modern”. Toate acestea au avut darul de a-mi completa viata cu o dragoste si un interes permanent pentru muzica. Nu am o cultura temeinica in muzica, dar sunt un consumator profan al acesteia.

Am avut norocul sa cunosc personalitati importante care si-au inscris talentul si numele in acest dar divin, care este muzica. In tinerete l-am audiat pe Pablo Casals, pe Rostropovich. In timpul cat am fost la scoala la Bucuresti, am audiat concertele organizate pentru tineret, de la Ateneu si de la sala Dales. In Ploiesti, am urmarit evolutia Filarmonicii locale, de la inceputurile ei, cand era alcatuita din amatori si pana astazi, cand profesionisti remarcabili o fac cunoscuta si peste hotare. In desele mele excursii in Israel, am avut norocul sa audiez concertele Filarmonicii israiliene, dirijate de renumitul Zubin Mehta. Participand la un concert organizat pentru tineret, cu tema Opera Princeps a unor compozitori, in care s-a executat concertul nr. 1 in Re Major a lui Beethoven, Arleziana nr.1 de Bizet si Rapsodia nr.1 de Enescu, am lacrimat, cand o sala cu 3000 de spectatori, majoritatea elevi si studenti nascuti in Israel, au ovationat, minute in sir, in picioare. La o deschidere de stagiune, concertul dirijat de Zubin Mehta s-a inceput cu imnul national al Israelului, al carui compozitor este un eveu din Romania. Leit motivul imnului este o melodie populara din Moldova.

Setea mea de muzica mi-a fost alimentata de prietenul meu de suflet, Alexandru Badulescu, care mi-a oferit prilejul si fericirea de a participa la numeroase concerte din cadrul Festivalului George Enescu, de la primul si pana la cel din 2013. In cadrul acestora, am putut cunoaste cele mai importante orchestre, dirijori si solisti renumiti din lume. Oare ce-si poate dori mai mult un consumator de frumos?!

Despre teatru

Primele spectacole de teatru le-am vazut la circul Sidoli, care din cand in cand isi intindea cortul si-n orasul nostru. Apoi am vazut piese de teatru prezentate, in turneu, pe scena improvizata a cinematografului “Modern”.

Primul spectacol de teatru pe o scena proprie (a teatrului) a fost „Crima si pedeapsa”, a lui Dostoievschi, la Craiova.

Dupa cum am amintit, in timpul cat am frecventat institutul Moteanu, am vizionat, la Teatrul National, piese istorice din dramaturgia romaneasca. In aceeasi perioada, mama obisnuia sa stea la Bucuresti in timpul cand Marioara Ventura (artista romanca care locuia in Franta), prezenta o stagiune in Bucuresti, la teatrul ce-i poarta numele. Pot sa afirm ca am avut bucuria de a putea cunoaste aproape toti artistii valorosi ai scenei tarii noastre.   

Legatura mea cu teatrul a existat si pe plan profesional. Am facut parte din Consiliul Artistic al Teatrului ploiestean si am fost ajutata de actorii acestuia in activitatea institutiei pe care am condus-o.

Teatrul mi-a fost un indrumator permanent in viata; doua replici imi sunt prezente in memorie: intrebarea pusa in piesa „ Tache, Ianche si Cadar”: “Ce va fi copilul ce se va naste intr-o familie mixta”?, raspunsul:„sa fie Om”. Deasemenea, in finalul piesei „Rinocerii”, prezentata la Sala Palatului de Theatre de France, Jean-Louis Barraul spune : „In ciuda tuturor vicisitudinilor, sa ramai Om”. Nu e o intamplare ca autorii celor doua piese mentionate mai sus, sunt romani.

Poate o sa fiu considerata retrograda pentru ca nu inteleg unele spectacole de teatru pe care regizorii vor, „chipurile”, sa le actualizeze. Eu cand ma duc sa vizionez „Hamlet”, vreau sa vad in piesa atmosfera si ceea ce comporta specificul epocii respective redate de autor. Pe Hamlet nu mi-l pot inchipui in blugi si cu mobil!

Despre recompense

Activitatea mea profesionala a fost elogiata prin numeroase distinctii oferite de stat si de forurile superioare ale institutiilor in care am activat; decoratii, medalii, diplome de excelenta si de fidelitate, premii. Repet ceea ce am mai spus, desi sunt un om care nu a realizat valori importante, perene, sunt un om care se considera fericit ca e detinatorul unei recompense imposibil de cuantificat: aprecierea si dragostea celor intalniti in drumul spinos al vietii.

Despre ale vietii valuri

Constienta ca nimic nu este capabil sa-mi diminueze suferinta pricinuita de pierderea lui Millian, am considerat ca am obligatia sa ma comport ca un om normal in familie si in societate. Eu incerc sa dau un continut, cat de cat, fiecarei zile ce-mi este dat sa traiesc.

Cred in Dumnezeu. Nu sunt o religioasa fanatica, cum am mai spus. Mi-am exercitat statutul de evreu, respectand principiile fundamentale ale acestuia. Toata viata am onorat sarbatorile importante ale iudaismului si memoria mortilor din familie. Un suport moral am avut din partea Comunitatii Evreilor din Ploiesti, din care fac parte. Am o legatura de suflet cu cei care au condus aceasta institutie si ma refer la Gilu Iuftariu si la cea care o conduce in prezent, Adela Herdan. Particip la toate actiunile cu caracter religios organizate in sinagoga, ca si la actiunile cu caracter laic, unde ma intalnesc cu putinii membri, care mai constituie comunitatea evreiasca din judetul Prahova. Imi amintesc de modul festiv in care a fost organizata sarbatorirea mea la implinirea a 95 de ani, cand pe mesele cu tot felul de bunatati, domnul Nicu, paznicul sinagogii, a inscris, cu petale de trandafiri, traditionalul ,, La multi ani’’.

O pagina luminoasa inscrisa in viata mea este participarea mea, timp de o saptamana, la tabara organizata de JCC, pentru generatia varstnica, la vila de la Cristian. In cadrul acesteia, impreuna cu cateva prietene dragi din Ploiesti, Sheri,Yvette, Victorita (fie-i memoria binecuvantata!), am avut bucuria de a cunoaste oameni deosebiti ai etniei noastre. Amintesc de Eva Tutui, de Toma George Maiorescu, de Henry Zalis. Aceasta tabara condusa de neobosita si ingenioasa Sanda Wolf, pe langa conditiile exceptionale de cazare si masa, ne-a oferit si unele excursii la obiective turistice, vizitarea unor muzee, precum si participarea la seri memorabile, cu tot ritualul adecvat de Shabat.

Citind revista ,, Realitatea evreiasca” imi imbogatesc cunostintele despre lumea eveiasca. De la aparitia acestei reviste lunare, constat, cu mandrie, calitatea evolutiei realizate. In fiecare numar gasesc informatii despre viata comunitatilor evreiesti existente in tara noastra si pe mapamond. Condeieri avizati in temele tratate, dotati cu har scriitoricesc, imi fac cunoscute realizarile inregistrate in variatele aspecte ale vietii, de personalitati luminate ale etniei noastre.

Pana acum un an, imi petreceam o zi din saptamana, destinand-o unei intalniri amicale si jocului de rummy (pietre). In urma cu ani, un grup de sase prietene, Marta, Mady, Vatel, Edith, Margareta si eu, ne intalneam in casa deosebit de prietenoasa a familiei sculptorului Coman Gh. Intrand in aceasta casa, totul iti vorbea de dragostea pentru frumos a locuitorilor ei; tablouri de Piliuta si altele de Patricia, obiecte de ceramica facute de Didinica, un semineu rustic si multe obiecte de arta. La toate acestea se adaugau calitatile de amfitrion ale gazdei, care te faceau sa te simti bine. Blandetea si bunatatea caracterizau personalitatea lui Didinica si iti  creau un sentiment de liniste sufleteasca. Am mentionat ca pretextul intalnirilor noastre saptamanale il constituia jocul de pietre, dar important era ca ne puteam intalni si puteam impartasi gandurile noastre cotidiene.

In casa Coman am cunoscut diferiti artisti plastici renumiti care, in urma unor vernisaje, aterizau la un cocktail organizat adhoc, aici. Deasemenea, am participat la unele ospete festive la aniversarea nuntii de aur a sotilor Coman sau la alte evenimente.

Treptat, treptat, din grupul nostru, cate o prietena a parasit viata, si in prezent am ramas doua supravietuitoare, Vatel si cu mine.

img_20161016_121438

Despre secretul unei vieti oarecum implinite

Marcata profund de moartea lui Ovidiu, ginerele meu, timp de un an de zile, n-am fost capabila sa continui prezentarea filmului vietii mele. Dar viata isi urmeaza cursul, indiferent de ceea ce simti tu ca individ…

Din punct de vedere fizic, nu sunt un om dotat cu o sanatate puternica. Fisa mea medicala este bogata. Nu voi enumera afectiunile de care am suferit in trecut, si nici problemele de sanatate actuale. In schimb, am sa spun ca am beneficiat in trecut si ma bucur si in prezent, de un dar pretios din partea familiei si a celor cu care am depanat firul vietii mele, si anume, de pretuirea si dragostea lor .

O hrana sufleteasca importanta este intretinuta de concertele de la Filarmonica si de spectacole de teatru, la care particip.

Un refren al unui cantec afirma „batranete, haine grele”, dar eu nu sunt de acord cu aceasta descriere a varstei senectutii! Si cea mai frumoasa floare se vestejeste si moare. Desigur ca timpul isi pune amprenta pe aspectul fizic al omului. Important este sa traiesti cu ceea ce ai ramas, nu cu ceea ce ai pierdut! Daca mai poti sa gandesti oarecum rational si sa te bucuri de frumosul din viata, trebuie sa te socotesti un om fericit.

img_20161016_121747
Cu Ana, la inceputul anilor ’20, pe cand eram o floricica 🙂

In incheiere, repet multumirile adresate la inceputul acestei confesiuni, Lioarei. De asemenea, multumesc celor care si-au pierdut timpul citind cele de mai sus, fiind alaturi de mine, un om obisnuit.img_20161016_121903

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s