Au trecut mai bine de 23 de ani de cand, la cateva zile dupa ce Catalin m-a cerut “oficial” de nevasta, am fost intrebata de o prietena entuziasmata de moment: “Cum a fost? Ce ai simtit? A fost romantic?” Sincer, intrebarea m-a luat prin surprindere si adevarul e ca nu prea stiam ce sa raspund. Am ezitat un pic si apoi i-am spus prietenei mele: “Pai, cred ca am simtit ce simte orice om in asemenea situatie. Bucurie!”

Dupa expesia de pe fata prietenei, nu a fost greu sa imi dau seama ca nu la acest raspuns in doi peri se astepta si ca raspunsul o cam dezamagise. Nu a insistat mai mult, dar imi aduc aminte ca eu m-am simtit usor confuza, daca nu chiar vinovata. De ce nu eram mai extaziata? Oare era normala atitudinea mea, oarecum detasata si in contrast cu ce se povestea despre momentul in care doi oameni decideau sa isi uneasca destinele?

Eu nici nu stiam sa spun daca momentul cu inelul fusese unul extrem de romantic. Adica, gestul fusese o surpriza, clar! Ba chiar, momentul fusese usor condimentat si cu ceva pericol (in complicitate cu barmanul localului unde eu si Catalin ne petreceam seara, inelul de logodna a fost ascuns intr-un pahar cu lichior si gheata si putin a lipsit sa il inghit, spre amuzamentul, dar si groaza viitorului meu sot).

Pe de alta parte, adevarul era ca ne casatoream pentru ca ne doream sa fim impreuna, pentru ca ne iubeam, dar si pentru ca ai mei parinti ne tot impingeau de la spate sa facem pasul (pe care noi il amanam, din motive economice, dar si pentru ca nu consideram ca e vreo graba). Si tot adevarat era ca in acea seara, Catalin nu picase profund emotionat intr-un genunchi, cerul nu fusese luminat de artificii, eu nu purtam tocuri si nu imbracasem “the little black dress“, momentul nu fusese imortalizat pe pelicula si niciunl dintre noi nu lacrimase. Tot ce stiam sa spun (iar mie imi era de ajuns), era faptul ca amandoi, si eu, si Catalin, ne-am bucurat din plin de seara respectiva si ca nu am simtit sa etichetez in capul meu atunci, in niciun fel, momentul.

Poate si pentru ca nu am fost genul de fata care sa isi faca ganduri ori vise, legat de asa o situatie (mai ales ca ani buni am fost convinsa ca nu ma voi casatori vreodata), nu am dat atat de multa importanta felului in care se petrecuse cererea in casatorie. Dulcegariile din filme si carti ramaneau acolo unde le citeam sau le vizionam si aveam mare grija sa nu le proiectez in realitatea mea imediata. De aceea, probabil ca “m-as fi multumit” cu orice, atat timp cat momentul era unul autentic si venit de la cine trebuia. Hm! Sau poate, deep down, ca metoda inconstienta de protectie interna, nu construisem devreme vise, ca sa nu fiu prea dezamagita si sa sufar mai tarziu, daca visele nu se implineau intocmai.

Dar da, cred ca e aproape imposibil sa nu fii dezamagit, caci azi, cand nu ne mai unim destinele din motive de supravietuire sau de aliante economice, ca acum ceva generatii, viata amoroasa sau maritala e una care are la baza tipare induse subtil de romancieri, mai mult sau mai putin talentati, dar si de consumerism; de aceea, nivelul asteptarilor in relatiile de iubire, de cele mai multe ori, nu au legatura cu realitatea vietii (uneori ma gandesc ca poate faptul ca relatiile parintilor generatiei mele au fost mai trainice e si pentru ca s-au bazat nu doar pe nevoie si pe respectul pentru familia traditionala, dar si pentru ca au fost evident mult mai putin expuse la un romantism excesiv).

Desi cred ca probabil as putea, nu o sa dau lectii in dragoste si in succes marital. Inca sunt eleva la scoala traiului in comun si mai am un pic pana devin expert. Am sa fac totusi o declaratie (subiectiva, desigur): ca sa iti gasesti perechea si, mai ales, ca sa o poti pastra (si probabil ca acest “secret” se poate aplica la orice fel de relatie), trebuie sa iesi frecvent din capul tau si, astfel, sa te desprinzi, macar o vreme, de propria agenda sentimentala si de propria lupta pentru supravietuire si validare emotionala. Cred ca doar asa ai o sansa (nu garantata, totusi) sa vezi si alta perspectiva, sa recunosti, eventual, cate asteptari nerealiste ai si asa, sa ai parte (daca ai si ceva noroc) nu doar de dragoste, dar si de liniste.

Mai departe, o sa las un specialist in ale amorului sa vorbeasca despre relatii. E vorba de un englez cu nume de francez, Alain de Botton, care mie imi place mult, pentru umorul cu care isi presara prelegerile si scrierile (numeroase si de mare succes), pentru simplitatea si (din punctul meu de vedere) bunul simt si compasiunea cu care abordeaza de multi ani problematica relatiilor de lunga durata. Am selectat si adaptat mai jos cateva dintre ideile pe care Alain de Button le expune.

*narativa iubirii ideale e trambitata peste tot (inclusiv in carti si in cantece) si, desi chestiunea nu e ceva de condamnat, ea nici nu ajuta, caci dragostea ar trebui privita ca incercarea a doua persoane cu calitati si mai ales cu defecte, de a reusi sa isi accepte una celeilalte conditia profund umana (de imperfectiune), si in acelasi timp, de a gasi bucurie in ideea de a se creste, de a se educa unul pe celalatat, pentru a evolua impreuna (aceasta idee este, in multe cupluri, greu de digerat si e privita chiar ca o insulta, daca partenerul aduce “pedagogia” in discutie, fiindca din cauza anxietatii generale cu care mai toate relatiile se confrunta, orice astfel de incercare de a-l invata ceva pe partenerul de viata e usor a fi interpretata drept dorinta de a rani si a injosi pe celalalt);

*iubirea romantica ideala e inteleasa din perspectiva ideii ca partenerul de cuplu trebuie sa ghiceasca ce simte, ce gandeste si ce asteptari are celalalt, fara sa fie nevoie de cuvinte prea multe; explicatiile, in ideea multor indragostiti, fura din romantism, caci dragostea, se crede, ar trebui sa fie ceva intuitiv, care sa nu necesite a vorbi pe larg celuilalt despre ce e in capul tau. Dar ghici ce? Fara comunicare, ramanem repetenti in dragoste;

*un mare inamic al iubirii si al relatiilor trainice este ideea ca tu niciodata nu gresesti si, desigur, cel mai usor e sa dai vina pe celalalt; in realitate, noi insine suntem greu de suportat, dar probabil ca multa vreme nimeni nu ne-a aratat asta, ca sa nu ne supere (parinti, prieteni, apropiati); astfel, traim intr-un fel de bula a ignorantei si, desi avem peste 40 de ani de viata, inca nu am inteles adevarata noastra natura (una nu foarte usor de inghitit). Apoi ajungem sa invinuim partenerul de viata, in loc sa dam vina pe ideile pe care le-am creat in mintea noastra despre noi insine, despre relatia de cuplu si despre cum ar trebui sa fie ea;

*daca te astepti ca partenerul tau de viata sa te inteleaga complet si intotdeauna, vei fi mai tot timpul frustrat si dezamagit; trebuie sa te astepti ca un procent de aproximativ 40% din viata ta sa il poti sustine de unul singur si aceasta este cu totul rezonabil intr-o relatie de lunga durata; asta mai ales pentru ca, noi insine nu ne cunoastem si nu ne intelegem complet si tot timpul;

*un adevarat romantic are impresia gresita ca problemele in dragoste au legatura doar cu chestiunile legate de amor, cu pasionalul si cu sentimentele, ci nu cu chestiuni triviale, de genul: ce cauta prosopul de la baie pe podea, cine duce gunoiul, cine plateste facturile, cine calca azi rufele copiilor etc. Asemenea detalii, s-ar crede, nu trebuie discutate intr-o relatie profunda de dragoste si sfarsim prin a subestima lucruri aparent minore, din realitatea zilnica, dar care pot stinge destul de usor, pasiunea dintre doi oameni, daca nu sunt adresate deschis, serios, dar si cu eleganta, umor si intelegere;

*la compatibilitate se ajunge prin iubire, ci nu invers, asa cum am crede si cum se alinta romancierii din trecut si din prezent; in cele mai multe cazuri, oamenii formeaza familii si raman impreuna, invatand sa vietuiasca unii cu altii, invantand sa fie fragili, vulnerabili si sa isi accepte unii altora slabiciunile si imperfectiunile, fara mare patos si drama;

*perfectiunea nu sta la baza unei relatii de iubire, pentru ca nu e nevoie de ea; e nevoie doar ca oamenii sa fie in stare sa vorbeasca despre propriile imperfectiuni la timp, inainte de a se rani unii pe altii cu aceste imperfectiuni;

*dragostea nu e neaparat ceva ce se simte, ci e mai degraba ceva ce se invata, pana devenim priceputi la a sti sa iubim; pentru a progresa in iubire, se cere generozitate, rabdare, dedicatie, imaginatie, umor, entuziasm si intelegerea ca desi acesta e un drum cu suisuri si cu coborasuri, cu cat suntem mai constineti de latura umana a fiecaruia si de imperfectiunea procesului, cu atat avem mai mari sanse sa reusim in marea, dificila Lucrare care este Dragostea;

*intr-o cultura a optimismului exacerbat si a fugii dupa perfectiune, o abordare a relatiei de iubire intr-o nota usor pesimist-realista este salutara; pentru ca aceasta abordare este mai degraba compatibila cu speranta, sinceritatea, cu umorul si cu incercarea de a depasi macar in parte, ideile iluzorii ale iubirii romantice.