Cand eram la gradinita, si chiar si mai tarziu, locul meu preferat de observare a lumii, unde ma simteam in siguranta orice ar fi fost, era pervazul lat al ferestrei dormitorului meu de la etajul 4. Cand priveam in sus, catre nori si cer, ca prin magie, lumea se defacea sub privirea mea si incepeam sa ametesc placut, visand la cum va fi viata mea; cand ma uitam in jos, catre pamant, lumea se ingusta si totul devenea real, material.

De la geam, daca priveam spre stanga, puteam sa vad in curtea din vecinatate, muncitorii si activitatea din cladirile unde lucrau. Pe acoperisurile de tabla ruginita ale atelierelor (niste baraci obosite), puteam zari tot felul de obiecte, care cu siguranta, imi spuneam, meritau explorate de aproape. Se distingeau zumzetul greu al utilajelor folosite de muncitori si vocile guturale ale acestora si daca deschideam geamul, vara, se simtea in aer un miros de…barbati. Asa interpretam eu atunci izul de vopsea, uleiuri si mirosul puternic de sudura ce venea dinspre curtea muncitoreasca.

Cand priveam spre dreapta, vedeam aleea ce ducea spre Strada Spitalului si o cazarma de militari, cu gard de beton si sarma ghimpata si, cativa pasi mai la vale, se zarea tipografia, un alt loc de unde razbateau afara mirosuri interesante, de cerneluri grele si de hartie.

In fata, aveam vedere catre curtea blocului; asta era grozav, pentru ca puteam vedea usor cine e pe-afara, la joaca; evaluam scurt daca merita sa imi abandonez locul de observatie, pentru a ma alatura vecinilor de cartier sau ramaneam sus, in turnul meu, sa ma uit si sa meditez la o lume pe care o descopeream cu ochi de copil si cu minte de incepator.

In vacantele de la tara, de la bunici, de la geamul “casutei” unde copilaream, zaream butucii de vita-de-vie, cu mirosul specific, mai ales cand se apropia toamna, un nuc urias, tare batran, din care abia asteptam sa pice cate o nuca si nori fermecatori, care isi schimbau formele ca in povesti. Si acum, cu ochii mintii, vad inca acea lume care, de la ochiul micii ferestre din casa bunicilor, se schimba in functie de anotimp: ba era o lume incremenita, alba, iarna, cand doar ciorile croncanitoare intunecau imaculatul zapezii, ba una plina de viata si de mirosuri estivale, in lungile vacante din iulie si august.

Aceia au fost anii in care ochii mei nu se saturau sa priveasca lumea, desi o faceau doar prin doua ferestre: una la Tulcea, in blocul unde locuiam, si una la bunicii din Valea Nucarilor. Minea insa nu se oprea din a-si imagina locuri si oameni si, mai ales, experiente, toate descoperite in lecturile mele de copil si de adolescent. Cred ca atunci jumatate din viata mi-o traiam in cartile pe care le citeam. Ani mai tarziu, am ajuns cu picioarele pe pamant si mi-am dat seama ca eram prea fricoasa sa schimb vederea celor doua ferestre. Totul e mai usor cand traiesti in familiar.

Probabil tot de teama necunoscutului, vreo 5 ani, la inceputul tineretii mele profesionale, am avut doar perspectiva oferita de fereastra din secretariatul Uzinei de Alumina din Tulcea, de unde, in rarele pauze de munca, urmaream o gasca de caini, care, la un moment dat, numara cateva zeci de specimene de toate marimile si rasele si care isi facea veacul prin curtea uzinei.

Mai apoi, odata mutata in Bucuresti, peisajul s-a schimbat complet, caci noul meu seriviciu era in cladirea Teatrului Bulandra; nimic nu mai semana cu vederea de la Uzina de Alumina. Ochiul meu surprindea de asta data foiala continua de capitala, tot felul de tipologii umane si de brand-uri de automobile; lucratorii cu casca de protectie si masinile Dacia si Cielo, cu care eram obisnuita la Uzina de Alumina, disparusera complet din peisaj.

In acea perioada, de la ferestrele apartamanetelor inchiriate in Bucuresti, unde locuiam pentru scurte perioade de timp, ochiul meu tanar privea ba la blocurile-turn, uratele tare, din Aparatorii Patriei ori de la Armata Poporului (nu degeaba sunt nascuta de Ziua Armatei!), ba, intr-o perioada mai fasta, la cele din Tineretului.

Dupa vreun an de capitala, urmatoarea fereastra “profesionala”, de la care am privit lumea bucuresteana, s-a mutat in “buricul targului”, chiar in Piata Unirii. Foiala de oameni si de masini s-a intensificat si mai tare, dupa alti doi ani, cand de la geamul biroului puteam sa admir in toata splendoarea sa, cladirea Guvernului, cele mai frumoase bulevarde bucurestene si grevele care, toate, isi dadeau intalnire in Piata Victoriei, blocand traficul.

Dupa alti cativa ani, perspectiva de la geamul biroului de munca s-a schimbat radical, inca o data, cand pentru cativa ani buni, am privit catre cladirile vechi ale unei firme de petrol si gaze din Ploiesti, ca apoi sa schimb job-ul si sa ma intorc pe DN1, aproape de Bucuresti, si sa admir de la fereastra biroului, padurea Baneasa.

Nu m-a pregatit insa nimic pentru cea mai mare schimbare de perspectiva, caci dupa inca un an, aveam sa privesc de la geamul casei spectaculosi nori britanici si case tipic englezesti, iar de la geamul biroului, aflat la 50 de mile de orasul in care locuim, sa admir brazi mareti, mereu in cautarea cerului si a norilor; in jur, e un fosnet de natura, care, invariabil, imi aminteste de Twin Peaks, ceea ce imi da si mai mult sentimentul ca traiesc, ca in copilarie, intr-o carte.

Sunt cateva lucruri de care sunt mandra in viata mea; puterea de a fi flexibil si de a accepta schimbarea, in ciuda fricii de necunoscut, e unul dintre ele. Metaforic, dar nu numai, fiecare fereastra de la care am privit de-a lungul anilor, mi-a aratat ceva nou, ceva ce anterior nu putusem sau nu stiusem sa vad: o noua etapa, o noua provocare si, cel mai important, o noua perspectiva.

Exact ca in copilarie, desi am schimbat de multe ori locul de unde ma uit catre lume, este nevoie sa privesc si in sus, catre ce este posibil in viata, dar si in jos, catre ceea ce este, exact asa cum este. Imi vine sa zic ca asta inseamna sa iti fie bine (caci, “precum in Cer, asa si pe Pamant”).