In 2011, cand m-am apucat serios de sport, contextul era oricum, numai ideal nu: mă recuperam după o operație abdominală complicată, hemoglobina mea era inca mica si tocmai imi pierdusem jobul pe care il avusesem 12 ani. Copiii mei erau încă mici și aveau multa nevoie de mine, eu ma apropiam vertiginos de varsta de 40 de ani, iar in acel an, primavara se lasa asteptata, așa că afara era umed, murdar și rece.

Iata de ce aveam toate motivele sa cred că nu era momentul potrivit pentru mine să ma provoc cu chestiuni de ordin fizic; viata era si-asa provocatoare.

Din fericire, altcineva a hotărât că este momentul să investesc timp și energie în mine: soțul meu, Catalin. În luna martie a acelui an m-a provocat, inscriindu-ma la o cursa, ce urma sa aiba loc in Bucuresti, la exact doua luni de la momentul inscrierii, si unde urma sa alerg primii mei 10,5 km.

Din acel moment, nu au existat multe zile care sa fi trecut în viața mea, fără activitate fizica. La început, a fost dificil. Apoi, după ce am făcut-o destul de mult timp, a devenit mai ușor și, mai devreme decât credeam, sportul s-a transformat în rutină zilnică. Iar apoi, înainte să imi dau seama, a devenit sprijin, bucurie și pasiune. Sportul, in mod miraculos, s-a dovedit a fi, in timp, prieten de nadejde.

Cel mai dificil lucru nu a fost partea în care ma trezeam zilnic la ora 5 dimineața sa ma misc inainte de a proni spre serviciu, sau partea în care picioarele sau brațele ma dureau tare ori când ramaneam fara suflu, când pe calduri toride, imi fierbea corpul sau cand imi îngheța fata in alergare si lacrimi imi curgeau pe obrajii inghetati de ger.

Cel mai greu lucru pentru mine a fost să îmi dau seama și să accept că nu sunt un atlet si că s-ar putea ca niciodată sa nu am rezultate remarcabile și să fiu printre cei buni.

De-a lungul timpului, a trebuit să accept că sunt, de fapt, o fată obișnuită, care face tot ce ii sta in putere și care e bucuroasa că macar se poate mișca. Spun asta pentru că au fost momente când a trebuit să încetinesc ritmul, din cauza problemelor de sănătate. Dar nu am renunțat niciodată.

Chiar și acum, după toți acești ani, încă sunt lucruri pe care nu le fac: nu ridic mai mult de 10 kg in acelasi timp (de fapt, nici nu am încercat asta, dar o voi face), încă nu pot să execut pozitii extravagante de yoga, inca nu pot inota cu capul in apa, inca alerg foarte incet, inca imi mai pierd suflul, inca nu am alergat mai mult de 20 de kilometri intr-o cursa…

Dar, ce minune totusi!, lucrurile pe care le fac deja sunt mult mai multe decât cele pe care nu le fac sau pe care nu le pot face (inca).

Cea mai importantă lecție pe care sportul mi-o predă constant este să-mi las inima să zâmbească și să realizez că e nevoie de curaj, perseverență și consecvență pentru a accepta si aprecia că sunt un sportiv obișnuit, dar unul care nu se oprește niciodată, fiindca stie ce pierd corpul si mintea cand miscarea fizica lipseste.

Indraznesc sa spun ca sportul iti poate deveni si tie un prieten de nadejde, cu conditia sa nu astepti sănătatea, motivația sau momentul ideal pentru a face mișcare. Nu amâna antrenamentul minții și al corpului până când crezi că totul e perfect aliniat, fiindca acel moment e posibil sa nu vina niciodata, pentru ca nu exista asa ceva.

Singura barieră este propria ta proiecție despre cum „ar trebui” să stea lucrurile. Realitatea este însă cea de acum. Decide că a venit momentul, transformă intenția în acțiune și pornește. Sportul iti poate salva viata!