Candva, demult, varsta de 40 de ani mi se parea la ani lumina distanta de fiinta mea. Acest prag era atat de indepartat, incat nu merita sa ma gandesc nici cinci minute la cum va fi cand eu voi fi…batrana; in copilarie, oamenii de 40 de ani, cel putin in ochii mei, erau deja batrani. Chiar si pe adultii de doar 30 de ani ii vedeam maturi rau! Cand esti foarte tanar, traiesti deplin fiecare clipa si crezi ca boala, batranetea si, in general, necazurile tie nu ti se vor putea intampla. Desi nu iti bati capul cu asa ceva constient, cand esti copil ori adolescent, STII ca poti ramane vesnic tanar; pentru ca, in acea etapa a vietii, CHIAR TRAIESTI. Apoi uiti cu desavarsire ceea ce stiai atat de bine in tinerete.

Mie, viata mi s-a intamplat mult mai repede decat am prevazut si, habar nu am cum a fost posibil asa ceva (total mister!), deja ma indrept vertiginos spre 50 de ani. O spun, o vad, o si simt pe alocuri, dar sincer, cu mana pe inima declar ca nu cred pana la capt ca e vorba despre mine; caci eu nu imbatranesc! Nu mi se poate intampla mie! In capul meu, eu sunt tot o tinerica cu nostalgii si cu amintiri atat de vii, incat jur ca anul trecut mi s-au intamplat toate: liceu, primii blugi, mersul la discoteca, majoratul, prima iubire, Revelionul de la Hotelul Egreta si altele asemenea.

Pe de alta parte insa, am des momente in care contemplez ideea de disparitie (ca sa nu zic de moarte, desi, fix la asta ma refer). O astfel de practica nu cred ca e nici morbida, nici tragica ori pesimista. Este, cred, rezultatul firesc al etapei de viata in care ma aflu, dar si al practicii de apropiere de…realitate/acceptare (iar trecerea in nefiinta face parte din realitatea asta lumeasca). Am citit demult ca celor care le e frica de moarte, le este frica si de viata. Asa ca am decis ca ma pot gandi la moarte din perspectiva vietii si a ideii ca e mai bine sa o integrez “din timp”, decat sa ma prefac ca nu vine si, totusi, in adancuri sa ma tem de ea prea tare (caci, desigur, de frica mortii nu cred ca scapa cineva).

Si asa, am ajuns sa ma gandesc la trecerea in nefiinta a inaintasilor mei, de care recunosc, stiu prea putin, spre deloc. E aproape ironic, si cumva trist, as spune, cum un om cu un minim de cultura generala stie de Galileo Galilei, Confucius, Mozart, Greta Garbo ori de Cristophor Columb, dar foarte probabil, nu stie numele strabunicilor sai ori alte detalii de familie, dincolo de bunici. Se spune ca inaintasii ne sunt radacinile care ne tin si face sens sa cunosti de unde ti se trage seva vietii. Ca sa nu mai zic de ideea bagajului generational, pe care se spune ca toti il caram, fara sa il constientizam de cele mai multe ori si de la care multe ni “se trag”.

Si ajungand in acest punct, mi-am dat seama ca, doar la trei generatii distanta, de cele mai multe ori, oamenii sunt uitati cu desavarsire. Apoi ma gandesc la felul in care ne zbatem atat de tare in viata pentru chestiuni importante ori, de cele mai multe ori, pentru lucruri cu totul insignifiante, iar 50 de ani mai tarziu, daca nu cumva mai devreme, poate nimeni nu va mai sti ca…am fost.

Ma intreb: e ceva ce poate face cineva ca sa fie tinut minte, dupa ce moare? In secolele ori deceniile trecute, puteai ramane in memoria colectiva, nu doar cea a familiei, daca erai vreun cautator care descoperea pamanturi noi sau planete, un muzician genial sau poate un matematician fara pereche, un actor extrem de talentat ori un castigator al Premiului Nobel. Sau faceai niste rautati teribile, care ramaneau de pomina, si clar te stiau multe generatii mai tarziu, ca pe Jack Spintecatorul.

Dar azi, celebritatea e cu totul atceva, decat era in urma cu doar vreo 20 si ceva de ani. Acum poti fi celebru peste noapte, pentru cele mai bizare ori lipsite de importanta motive si fara sa fi atins nici pe departe vreuna din realizarile enumerate mai sus. In conditiile astea, cum faci sa fii deosebit si sa fii tinut minte, macar o vreme, si macar de catre nepoti? Ce poti sa faci in timpul vietii, ca sa conteze cu adevarat ca ai existat, odata ce ai trecut dincolo?

Pana la cei 48 de ani, pe care ii voi implini curand, am jucat, zic eu, destul de bine “jocul supravietuirii”: scoala, job, familie, casa si masina. Insa, desi m-am descurcat onorabil pana acum, nu am excelat cu adevarat la nimic si nu ma imbat cu apa rece cu ideea ca sunt vreo tipa deosebita, pe care urmasii o vor pomeni cu mandrie sau macar cu detasare. Nu am mosteniri notabile de lasat in urma, pe niciun plan, asa ca, cred ca trebuie sa accept ca nu ies cu nimic in evidenta si ca, cel mai probabil, cine am fost se va risipi repede in anii de dupa trecerea mea “dincolo”.

M-am gandit apoi: “pentru ce as vrea sa fiu tinuta minte”, daca asta s-ar intampla? Si raspunsul a venit: as vrea ca urmasii mei sa isi aminteasca de mine ca de cineva care a ramas mereu deschis la minte si, mai ales, care a gasit si a pastrat bucuria pentru viata pana la final.

Apoi, in capul meu, a aparut o alta intrebare: Dar de ce este important sa fiu tinuta minte? Chiar conteaza? Pentru cine, pentru ce? Chiar trebuie sa fiu parte din bagajul urmasilor mei? Ori doar ego-ul din mine tipa ca nu vrea sa moara niciodata? Nu cumva tot ceea ce conteaza e sa vad cu adevarat cum traiesc si cum experimentez toate ACUM, pana nu e “prea tarziu”?…caci omul traieste mai tot timpul cu regretul trecutului si cu teama necunoscutului pentru viitor, clipa momentului prezent scapandu-i printre degete iar si iar, chiar si celui mai intelept guru, dar si omului care a avut tot succesul din lume, insa cat a fost in viata, nu a stiut sau nu a putut sa vada asta.

***

1975; Elvis Presley catre Priscilla: “In curand implinesc 40 de ani. 40! Si nimeni nu isi va aminti de mine vreodata…“