I close my eyes in order to see. (Paul Gauguin)

Cu cat inaintez in varsta (ah, cum suna asta!), cu atat am senzatia ca, de multe ori, realitatea din jur este, in fapt, reflexia perceptiei mintii mele, si deci, posibil, nu adevarul a ceea ce este. Caci, pana la urma, ce este realitatea daca nu altceva decat o perceptie suta la suta personala, o interpretare data de mintea de om a tot ceea ce crede ca vede si ca intelege. Daca in ecuatia asta intra si sufletul ori acea entitate interioara, care nu prea tine seama nici de minte, nici de logica, atunci lucrurile se complica si mai tare, realitatea capatand culori de since fiction.

As vrea sa explic un pic ce vreau sa spun, dar, in cele din urma, explicand chiar tot si trecand toate cele doar prin filtrul mintii, ceva sau poate intreg misterul vietii dispare. De aceea, poate ca e mai bine ca unele lucruri sa incercam sa nu ni le explicam sau intelege, oricat de tentati am fi sa facem asta, mai ales ca uneori, si daca incercam, pare imposibil sa gasim logica in experiente care vor sa depaseasca “naturalul”. Si atunci, e mai bine doar sa inchidem ochii, ca sa incercam sa…vedem. Ori macar sa ne amintim…

Asta voi face si eu, incercand sa redau doua experiente din viata mea, care salasluiesc pentru cat voi trai in memoria mea, pentru felul incare s-au intamplat ele si, mai ales, pentru inexplicabilul pe care l-au lasat in urma. Amintirile astea doua imi reamintesc de faptul ca suntem fapturi fragile, pe de o parte, si, pe de alta parte, ca ceva divin si de neinteles traieste in noi sau…cu noi.

La finalul clasei a doua, ai mei m-au trimis in tabara la Galaciuc, in judetul Vrancea. Ce bine imi amintesc vizita la magazinul Diana din centrul orasului natal, Tulcea, unde mama a achizitionat pentru pleacarea in tabara o valijoara din inlocuitor de piele, de un verde inchis si pe care a cheltuit o mica avere. Am plecat cu primii mei “bani de buzunar”, dati in grija la plecare de tata, pentru micile cheltuieli pe care le-as fi putut avea in cele 10 zile in care aveam sa fiu departe de casa, pentru intaia data. Plecam in aventura vietii mele!

Inca pot simti mirosul intepator de brad, care plutea in aer tot timpul in tabara din Galaciuc; inca imi amintesc cabanele din lemn, poteca ce ducea catre sala de mese si sunetul de trompeta, care ne trezea la ora 7 dimineata, pentru inviorare. In penultima noapte petrecuta in tabara, s-a facut, desigur, faimosul foc de tabara. Ne-am imbracat toti in cele mai fitoase haine pe care le aveam si, pentru intaia oara, o fata dintr-o clasa mai mare, mi-a pus ruj pe buze.

Focul de tabara, privit de departe, arata ca un dragon urias, care scuipa flacari inspaimantatoare catre cerul pe care sclipeau milioane de stelute. In racoarea noptii de vara, ma simteam cea mai speciala fetita de pe pamant. Gatita si rujata, am fugit catre poiana unde se auzeau chiuieli de copii si unde focul de tabara dansa halucinant, aruncand umbre fantasmagorice pe brazii care pareau inalti pana la cer. Vrajita de lumina focului, alergam nerabdatoare sa ii simt caldura si sa urmaresc de-aproape scanteile care se zbuciumau efemer in aer.

De-odata, pentru cateva fractiuni de secunda, in fata mea, foarte aproape, am zarit ceva lucind, ca o raza foarte subtire de lumina. Am perceput in acelasi timp un zgomot ca de sageata trasa din arc. In secunda urmatoare, ceva m-a izbit in gat. Am avut cateva clipe senzatia de plutire; parea ca ma duc sus, spre stele; apoi, firul s-a rupt si nu am mai stiut de mine.

Desi a trecut o viata de om de la acea vara din Vrancea, nu am uitat deloc acea noapte. Stiu fix ce am simtit cand mi-am revenit: inca pluteam; era o senzatie pe care nu o mai cunoscusem. Cand am deschis ochii in sfarsit, in jurul meu se adunasera cateva persoane, profesori si colegi. Cineva repeta tare: faceti loc, nu are aer! Eram intinsa pe un pat, intr-una din cabanele ce ne gazduiau. Am aflat ca un baiat de la o clasa mai mare ma gasise pe iarba, lesinata; ma luase in brate si alergase cu mine catre cabane, alertand adultii. Am realizat ca am dificultati in a inghiti. Am dus instinctiv mana la gat, dar am fost oprita. O compresa imi fusese pusa pe gat.

S-au facut investigatii pe loc si in ziua urmatoare si tot felul de speculatii s-au lansat, dar nu s-a ajuns la o concluzie rezonabila, care sa explice ce s-a intamplat cu mine. Printre ideile lansate a fost aceea ca, pentru ca aproape de locul unde fusesem gasita se aflau sarme pe care se intindeau lenjerii la uscat, s-ar fi putut ca in fuga sa ma fi izbit de una din sarme si asta sa fi dus la pierderea cunostintei. In final, s-a respins ideea, pentru ca, desi ar fi putut face sens explicatia, sarmele se aflau la o inaltime de cel putin 2 metri de la sol, ori erau eram un copil si la inaltimea mea, as fi trecut cu usurinta pe dedesubtul sarmelor, chiar daca nu le-as fi vazut in noapte, cand alergam.

Acel eveniment mi-a dat prilej de multa introspectie atunci, chiar daca aveam doar vreo 9 ani. Eram convinsa ca fusesem foarte aproape de moarte, pentru ca asta credeam ca experimentasem, in momentele de plutire, cand stelele de pe bolta cereasca imi fusesera foarte aproape. Desi durase totul doar cateva fractiuni de secunde si creierul meu nu putuse inregistra si interpreta evenimentul, ceva in mine se expandase pentru niste clipe.

Asa cum atunci nu puteam explica nici ce se intamplase, si cu atat mai putin ce simtisem, nici acum nu o pot face. Totul ar fi putut sa fi fost sters de anii care au trecut, asa cum urma lasata pe gatul meu, fix deasupra beregatii, incet, incet, s-a transformat dintr-o linie de un rosu aprins, in ceva ventiu si mai apoi, intr-o liniuta maronie, de care doar eu stiam si care s-a vindecat, fara sa lase urme.

Nu simtisem impactul cu ceea ce ma izbise si nu il constientizasem; nu imi fusese nici frica si nu fusese nici durere. Doar o mare plutire, ca o trecere, ceva care se expandase in mine si apoi…linistea. Acel sentiment ori…simtire, ori ce o fi fost, a ramas in mine si uneori, imi aduc aminte de acea senzatie, ca de ceva misterior si irepetabil. In mod ciudat, amintirea aceea imi da liniste si imi reaminteste ca, cumva, toate au un sens, chiar daca nu il vedem nicicum…

Ah, iata, m-am intins iar la scris; mai bine las al doilea eveniment pe alta data…

3 thoughts on “I close my eyes in order to see. (Paul Gauguin)

  1. Draga Lioara,
    Iti trimit un email.Poate poti sa faci niste legaturi mai bune pe acest subiect sau sa imi recomanzi ceva de citit pe subiect si atunci cand ai putin timp poate reusesti sa-mi scrii.Astept cu multa rabdare,nu e graba.
    Te imbratisez cu mult drag si recunostinta.Oana

    Like

  2. Draga Lioara,
    Ti-am trimis un email zilele trecute,Cand poti si ai timp poate reusesti sa-l vezi,Nu e stres,nu este graba.
    Multumesc pentru tot ce scrii si impartasesti cu noi.Salutari familiei tale.
    Cu deosebita recunostinta si pretuire Oana.

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.