“E ceva magic in  alergare; dupa o anumita distanta, transcende corpul. Dupa inca putin, transcende mintea. Si dupa inca ceva distanta, ceea ce se dezgoleste inaintea ta, este sufletul.” (Kristin Armstrong, campioana olimpica la ciclism)

Daca in alti ani, in Ajun de Paste, te provocam cu retete vegane si bucatareala pe masura, anul acesta te provoc cu ceva mult mai sofisticat, dar si mai profund: te provoc sa iti imaginezi, daca nu esti deja acolo, ca treci linia de finish a unei alergari de cel putin 1 ora, in natura. Pentru multe sunt recunoscatoare lui Dumnezeu, iar azi, in Ajun de Paste, mi se pare momentul perfect sa pun alergarea pe lista mea de multumiri catre Divinitate si sa impartasesc cu tine ce simt.

Unii ar spune ca nu e cel mai bun moment sa vorbesc despre miscarea fizica in natura, inclusiv pentru ca, in aceasta perioada, spre exemplu in Romania, acest lucru e cam imposibil de facut pentru o vreme. Dar eu nu intamplator aleg acest moment, in care avem cu totii timp si spatiu sa ne gandim si sa ne regasim, sa ne observam si sa luam decizii care, odata viata reintrata pe fagasul ei firesc, anume acela in care oamenii se misca liberi, mai ales afara, in natura, acele decizii sa ne inspire sa facem ceea ce ne cere insasi natura noastra umana: miscare.

Am povestit acum ceva vreme cum m-am apucat eu de alergat. Mai exact, cum Catalin  “m-a impins” sa alerg. Au trecut de atunci 8 ani. Rare au fost perioadele in care alegarea sa nu fi fost o constanta in viata mea in acesti 8 ani. Si tot rar alerg fara sa imi fie greu. Si nu pentru ca sunt vreo vitezomana sau pentru ca incerc sa dobor recorduri, ci pentru ca, pur si simplu, se pare ca alergatul nu e ceva ce corpul meu poate face cu usurinta. Iar trecerea timpului nu schimba aceasta senzatie. Dar tot ce fac in cursul saptamanii (stretching, yoga, fitness – forme de miscare pe care la ador!), fac si pentru a ma recupera si a-mi intari corpul, atfel incat, la fiecare final de saptamana sa ma intorc la lupta mea cu alergarea.

 

Alergarea nu este nici hobby, si nici pasiune pentru mine. Si totusi, nu pot renunta la ea. Dar am motive temeinice sa nu renunt, pentru ca, cam dupa primii 3 km alergati, nu mai conteaza cat de greu este pentru picioare, pentru inima, pentru propriile-mi limite, mentale si fizice. Nu mai conteaza ca afara e frig, ca vantul bate ca nebunul, ca ploua si ca am picioarele ude ori ca e soare orbitor. Dupa primii kilometri, inima se deschide, ochii incep sa vada, urechile sa auda si mintea sa se linisteasca.

In primii 5-6 ani de alergare, am trait din plin competitiile la care participam, fie in oras, fie la munte sau la mare. Adrenalina concursului, locurile “alergate” si senzatia de apartenenta la “trib” m-au motivat multa vreme sa alerg.

De-a lungul vremii insa am realizat ca oricat imi placeau atmosfera competitionala si oamenii pe care aveam ocazia sa ii cunosc si langa care alergam, timpii mei slabi de alergare dadeau ego-ului prilej sa se vaite si mintii sa se victimizeze constant, ceea ce imi fura din bucuria momentului de concurs si a antrenamentelor. Asa ca, macar pentru o vreme, sa particip la concursuri organizate nu a mai constituit pentru mine o motivatie.

Am continuat insa sa alerg de una singura; fara limita de timp si fara target de viteza, ci doar cu dorinta de a ma bucura deplin de tot felul de revelatii interioare si exterioare si de a incheia macar 10 km in acea zi, ajungand sa apreciez la maxim aceste momente.

Adevarul este ca nu stiu cat as vedea si cat as simti, daca nu as avea alergarile de vacanta si sansa de a descoperi locuri noi, speciale, dar mai ales nu stiu ce as face fara cei 20 de km alergati in fiecare weekend prin locuri minunat de pustii sau pe langa oameni, cladiri, animale, pasari. Nimic nu se compara cu singuratatea traseului, cu linistea sau zbaterea naturii si cu sentimentul de recunostinta ca in toate diminetile de week-end, un resort nevazut ma impinge sa ies din casa, indiferent de vreme sau de faptul ca stiu ca nu va fi usor. Caci eu nu alerg pentru ca e simplu sau pentru ca ma innebunesc dupa aceasta forma de miscare; nu (mai) fac asta nici pentru o medalie la finish si nici pentru ovatii sau poze pentru facebook; azi, alerg pentru tot ceea ce experimentez de-a lungul cursei si dupa aceea.

Doar cine face miscare afara, la aer, poate intelege sentimentul aproape extaziant care te cuprinde cand esti in natura si certitudinea faptului ca, fara indoiala, ca om, esti parte din ea. Dar esti parte din ea doar atunci cand aloci timp sa observi natura, sa o simti, sa o respecti si sa o iubesti, cand telurile tale au mai putin de-a face cu timpi si cu distante, si mai mult cu un gen de regasire de sine: ce simt, unde ma doare, a ce miroase in jur, cati oameni mi-au raspuns la zambet pe traseu, sunt aici, prezent sau gandurile ma fura, purtandu-ma in lumi iluzorii?

Alergarile lungi, pe stomacul gol, accentueaza sentimentul de euforie pe care creierul meu il intoarce pe toate partile. Pur si simplu, in natura, grijile omenesti par mult mai mici si nimic nu mai pare fara rezolvare, Si e cam imposbil sa alergi suparat mai mult de 2 km. Garantat! Pentru ca este evident ce te invata natura, iar si iar: viata merge inainte! Chiar si dupa o furtuna.

Am destul de des momente in care, in alergare, ochii mi se umezesc la gandul ca am parte de atata frumusete in jur, si ca, corpul meu e capabil sa ma poarte atatia kilometri, pe trasee pe care, altfel, greu as fi ajuns,

Alergarea e aproape de fiecare data o lupta, care incepe cand pornesc, dar care, pe parcursul cursei, se inmoaie, in timp ce eu ma predau senzatiilor pe care le simt si peisajelor pe care le vad, iar la  finish, chinul se transforma intr-o victorie, pe care mi-e ciuda ca nu o pot simti toti oamenii ce populeaza aceasta planeta.

Santander (Spania), 2019

Alergarile mele nu sunt despre confort si placere, ci despre o inima care bate mai repede decat mi-as dori, dar care ma face sa ma simt mai vie ca niciodata, atunci cand ii simt zbaterea in piept, despre infruntat de multe ori frig si umezeala, dar si despre sclipirile de foc, pe care soarele le arunca in apa, cand o trezeste, dimineata. Alergarile mele sunt despre lacrimi provocate de aerul tare al diminetii si sterse in graba cu maneca bluzei, ca sa pot vedea pe unde pasesc, despre ploaia ce-mi inunda adidasii, despre fazanii, care tasnesc din tufisuri, aproape provocandu-mi un atac de cord, despre picioare grele, care tipa “gata!”, despre lumina calma a diminetii, mai frumoasa decat orice poate imagina mintea omeneasca, despre oi si vaci, care pasc iarba abia incoltita a primaverii, despre o plaja pustie, descoperita in vacanta, si despre urmele mele efemere, lasate pe nisipul moale, despre zambetul unui cuplu de batrani, care imi face loc pe o poteca ingusta, despre parul ud si rece, lipit de teasta ce pulseaza fierbinte, despre zbor de rate, care parca rad, atunci cand isi pregatesc aterizarea, despre perfectiunea Lucrarii Divine. Alergarile mele sunt despre auto-observare, emotii, pus intrebari si gasit raspunsuri, despre a fi om cu limitari fizice, dar si cu dorinta nelimitata de a se simti pe sine si lumea inconjuratoare.

Uneori simt ca lucrurile pe care nu le fac neaparat din pasiune, dar pentru care depun cel mai autentic efort (fizic, mental, de rabdare), imi aduc cele mai mari beneficii; pe multe dintre aceste beficii, poate nici macar nu le constientizez vreme indelungata. Asa simt si referitor la exercitiile de respiratie sau la dusurile reci. Nu le fac din placere sau din pasiune, dar e ceva chiar mai adanc de atat, greu de explicat. Ca si alergarea, dusurile reci si rundele de respirat profund/tinerea respiratiei imi aduc senzatii pe care nu as avea cum sa le simt altfel. Sunt activitati care sunt aproape spirituale si care ma ajuta sa incetinesc ritmul, sa fiu atenta pur si simplu 100% si asta e un mare castig pentru corp, minte si suflet. Si de la fiecare dintre aceste activitati am invatat rabdarea si necesitatea de a lasa ego-ul la usa. Nu e loc de ego nici cand alerg (raman rapid fara suflu), nici cand fac dusuri reci (ma apuca tremuratul) si nici cand imi tin respiratia (raman 100% fara oxigen, daca imping prea tare limitele). In schimb, e nevoie de disciplina, organizare, determinare si…incredere.

“Dumnezeu mi-a dat aceasta abilitate. Restul depinde de mine. Sa crezi. Sa crezi. Sa crezi.”(Billy Mills, atlet medaliat cu aur la Tokio, 1964)

Drag Cititor, la final de articol, da-mi voie te rog sa iti urez simplu:  Paste Fericit si Decizii Luminate!