Dumarex, cu D de la Dragoste. Povestea familiei Duma (III)

Liorisme: Cum a fost intoarcerea in Romania?

Liviu DumaDrumul de intoarcere a fost, intr-un alt sens, la fel de palpitant. Avem 21 de ani, devenisem un tanar emancipat, iar in valiza mea (noroc ca eram fiu de diplomat si beneficiam de unele facilitati la greutatea bagajelor) se gasea un teanc impresionant de viniluri: de la intreaga colectie a muzicii formatiei Beatles si pana la Uriah Heep, Led Zeppelin, Steppenwolf sau Bread si The Three Dogs Night. Aduceam in tara si o groaza de carti despre tehnica comunicarii, dar si  hainele mele colorate, de hippie. Framantam de nerabdare sa ma intalnesc cu prietenii. Visam sa ajung prezentator la televiziune sau reporter la radio, dar cel mai mult imi doream sa intalnesc o…fata frumoasa. Era normal. Varsta isi cerea tributul.

In timpul facultatii in America, fiind odrasla de diplomat si provenind dintr-o tara de dincolo de Cortina de Fier, Serviciile Americane, in mod discret, ma supravegheau si chiar, la un moment dat, m-au intrebat daca nu vreau sa raman in America. Am fost socat de o asemenea posibilitate, poate si din perspectiva educatiei mele de ardelean sau a pozitiei  importante a tatalui meu. Astazi, privesc altfel lucrurile, dar…

A fost momentul cand, intors in Romania, m-am dus la Facultatea de Litere, sectia de Limba engleza, unde trebuia sa dau examen. Am fost aplaudat la examenul de engleza, dar am picat cu brio la limba romana. Parintii mei se intorsesera la New York, iar eu, avand-o alaturi pe scumpa mea bunica, adusa tocmai din Tara Motilor ca sa ma supravegheze, trebuia sa-mi desavarec studiile.

Atunci a aparut Vera. Si s-a dus pe Apa Sambetei instruirea mea. Tata, pentru ca voiam sa renunt la studii, autoritar, m-a amenintat cu dezmostenirea. Ce era de facut? Tot draga mea bunica m-a scapat. Fiind mama tatalui meu, i-a scris acestuia o scrisoare plina de sustinere a cuplului Liviu si Vera. Asa ca, la numai 22 de ani, deveneam cap de familie  fara sa stiu absolut deloc ce inseamna asta. Casnicia cu Vera a durat 10 ani si, in urma acestei relatii, a venit pe lume primul meu baiat, Alexandru.

vera
Vera si Alexandru, in 1978

Facultatea a trecut deci pe planul doi, iar eu am devenit un serios membru al clasei muncitoare. Eram angajat la ISPH Bucuresti, ca proiectant la constructia de baraje. Spre bucuria mea, in acea perioada am preluat si statia de amplificare a Institutului, unde, de doua ori pe saptamana, ofeream trei ore de muzica cu…explicatii. Eram un fel de “DJ”, foarte fericit cand in cabina de transmisie de la ultimul etaj al cladirii de pe Bdul Carol puteam vorbi despre The Temptation sau Diana Ross, despre The Who sau despre Leonard Cohen. Beatles-ii erau insa favoritii mei, asa ca au avut parte de o luna intreaga de prezentare. 

Mintea mea insa tot la televiziune tanjea. In primavara anului 1975, in urma unei serioase selectii, si pe baza unei activitati publicistice interesante, am fost admis la Facultatea de Ziaristica la Stefan Gheorghiu (singurul loc unde se putea face jurnalism in acea perioada). Au urmat patru ani de  scoala, casa, copil si…radio. Intr-un final, mi-am vazut visul cu ochii, fiind repartizat si angajat la RTV – Redactia Emisiunilor pentru Strainatate, sectia engleza.

In acea perioada, sefa Sectiei era Catinca Ralea. Ce om, ce vremuri! A fost cea mai frumoasa perioada din viata mea. Am avut colegi celebri, oameni deosebiti, precum Andrei Magheru, Mioara Roman, Paul Grigoriu, Ion Carje, Leon Sarateanu, Carmen Amzulescu.

Radioul este o boala care te cotropeste; devine un drog si nu poti scapa de el. Si acum tanjesc dupa orele grele, petrecute in cabina de montaj sau in redactie, cand, sub fumul alb de tigare “asezat” pe tavan, zbarnaia mintea. 

Liorisme: Povestiti-mi va rog cum ati cunoscut-o pe Anca.
Liviu Duma: Este un subiect foarte dureros pentru mine, caci Anca nu mai este material, desi ea ma va invalui pana la sfirsitul vietii mele, ca o mantie fermecata,  datatoare de fericire. Anca este in sangele meu, in epiderma corpului meu, in materia cenusie a creierului, in lumina ochilor, in ritmul inca normal al inimii mele. Anca a insemnat pentru mine MAREA DRAGOSTE descrisa de romancieri sau de compozitori, laudata de poeti si de filozofi.

In primavara anului 1982, eu si Vera, prima mea sotie , divortam dupa 10 ani. Inca locuiam impreuna intr-un bloc de pe Stefan cel Mare unde Vera, absolventa de Arte Plastice si membra a Fondului Plastic, facea rochii lalai din tesatura indiana, vopsite in bucataria noastra. Mare succes al vremii! Eu ma pricepeam la…vopsit. Intr-una din zile, la usa apartamentului, si-a facut aparitia o tanara subtirica, cu parul lung saten, purtand ochelari de soare, pe care nu i-a dat jos in tot timpul sederii. Mi s-a parut putin cam increzuta; a cerut sa vada niste rochii, caci avea un eveniment la “Mercur”  si avea nevoie de  “ceva special.” Asa am cunoscut-o pe Anca.

Nu s-a intamplat nimic apoi. Viata si-a continuat mersul, eu am obtinut divortul de Vera si custodia lui Alexandru, fiul nostru, si am ramas singur in apartament. Parcul Circului era locul predilect in care imi plimbam, dupa amiaza, copilul, cand ma intorceam de la Radio. Intr-una din zilele toamnei acelui an, pe o banca, alaturi de un carucior cu o fetita de cateva luni (Alessandra), o tanara doamna, inbracata in negru, citea o carte. M-am apropiat si am recunoscut-o pe Anca. Ne-am salutat si m-a recunoscut si ea pe mine.

Am infiripat o scurta conversatie. Mi-a spus ca este in doliu, caci sotul ei murise recent, la numai 32 de ani, iar eu i-am povestit de divortul de Vera. Alexandru, care atunci avea 5 ani, ma tragea de maneca sa plecam. Mi-am luat deci ramas bun de la Anca, cu gandul ca ne vom  revedea, ea locuind de cealalta parte a parcului, pe strada Judetului.  

Ceva  in mintea mea s-a intamplat atunci. O vedeam continuu cu ochii mintii si nu stiam de ce. Ma atragea privirea ei melancolica si ochii mari, care imi aminteau de cei ai actritei Bette Davis. Zile la rand am umblat prin parc, cautand-o. Si am intalnit-o din nou. Din acel moment, nu ne-am mai despartit niciodata.

young Anca
Anca in anii studentiei

Parintii Ancai, oameni “cu stare”, o certau pentru relatia cu mine. Elvira, viitoarea mea soacra, considera ca sunt betiv si afemeiat, desi eu niciodata in viata mea nu reusisem sa ma imbat cu adevarat; cat despre femei, abia iesisem dintr-o casnicie nefericita de 10 ani. Ma intalneam cu Anca pe inserat la ea, in apartamentul de pe strada Judetului, cand Coana Marioara, bona Alessandrei, pleca; fugeam apoi de dimineata, inainte de ora 7, cand trebuia sa soseasca Marioara. Anca ma primea de fiecare data cu lumanari pe masa si cu sufle-uri rumene, specialitatea ei.

botez
Anca si Alessandra

Pe 26 mai 1984, in ciuda opozitiei parintilor Ancai, ne-am casatorit la Starea Civila a Sectorului 1 din Bucuresti. Tin minte perfect acea minunata zi! Ma aflam inca la Radio, pentru stirile de pranz, caci fix in acea zi Nicolae Ceausescu inaugura deschiderea Canalului Dunare-Marea Neagra. Am fugit intr-un suflet la “Sfat”, unde ma asteptau parintii mei, baiatul meu, Alexandru, Alessandra, fiica Ancai, si unchiul acesteia si multi colegi de la Radio si de la “Mercur”, locul de munca al Ancai. Am fost coplesit de emotii si de fericire, stare care a durat pe acest Pamant 33 de ani, cat a trait Anca. Parintii Ancai nu au venit la Starea Civila, gest regretat amarnic mai tarziu, de amandoi.

Pentru mine si pentru Anca insa, au urmat minunatii ani nebuni, eu la Radio, ea la Mercur, iar dupa sapte luni de la casatoria noastra, a venit pe lume Mihai, fiul nostru. Deseori ne amuzam, citandu-l pe Mircea Crisan, comediant renumit al anilor ’60: “Copilul tau si copilul meu il bat pe copilul…nostru.”

Da, eram fericiti. Aveam trei copii: Alexandru al meu, Alessandra ei si Mihai al nostru. Si, curios, am reusit ca cei trei sa fie cu adevarat frati. Fara patetism si fara dramatism. Iar Anca a fost si inca este, atat timp cat voi mai fi si eu printre voi, cititorii acestor randuri, chintesenta existentei mele.

family
In familie, fericiti. 1985

Liorisme: Cum si cand a inceput aventura brand-ului Dumarex, una din primele companii private, infiintate imediat dupa Revolutia din 1989?
Liviu Duma: Evolutia familiei Anca+Liviu cu cei trei copii a fost una spectaculoasa. Anca lucra la ICE Mercur, la “Protocol”; eu, la Radio, devenisem comentator publicist, iar copiii erau impartiti: Alessandra si Mihai cu noi, in vreme ce Alexandru statea cu tatal meu, in blocul Willson de pe Magheru. Socrii mei, in special Dane, pe atunci profesor Universitar si sef al Clinicii ORL de la Spitalul Coltea, ne copleseau cu tot felul de bunatati, greu de obtinut in perioada anilor ’80: pui, carne de porc, peste, legume; toate erau, cel putin de doua ori pe saptamana, nelipsite din cosul pe care, cu oarecare lipsa de indemanare, Dane ni-l aducea in strada Judetului unde, intr-un apartament de trei camere, locuiam toti patru. Elvira, soacra, (“mama Didi”), iesita recent la pensie, o urmarea  cu insistenta si cu oarecare asprime pe Alessandra, la lectii. Cei doi Cinca, socrii mei, locuiau  pe strada Grigore Mora in Dorobanti, aproape de Televiziunea Romana si aveau o Dacie 1300, alba.

liviu young
In 1987, comentator publicist la Radio

A urmat “seara portocalelor”, cum este conoscut urmatorul episod in povestile urbane ale timpului.

Intr-o seara tarzie de iulie, coloana oficiala a sotilor Ceausescu se intorcea la “baza”, in cartierul Floreasca; traseul coloanei urma Piata Dorobanti, strada Beller. La cunoscuta Alimentara de atunci, Bitolia, la o coada imensa, oamenii asteptau linistiti sa prinda cateva portocale importate pe ascuns, din Grecia. Elena Ceausescu, contrariata de aceasta “nemaivazuta” situatie, a decis pe moment desfiintarea tuturor Intreprinderilor de Comert Exterior care, nesocotind directivele de Partid si de Stat, au indraznit sa importe pe banii statului bunuri de consum pentru populatie. A urmat o intensa epurare, iar multi lucratori, foarte buni profesionisti din comertul exterior, s-au trezit someri, cu toate ca regimul de atunci nu recunostea existenta acestui “grup”, somerii. Anca s- a ales cu un post marunt de referent la Intreprinderea Mecanica Fina (Mefin), de langa Obor.

“Seara Portocalelor” a fost inceputul povestii “Dumarex”.

***

-Fotografii oferite de domnul Liviu Duma din arhiva familiei-

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.