Draga Cititor,

S-a mai incheiat un an. Mie mi se pare ca trecerea timpului e un miraj. Apuci sa clipesti de cateva ori, sa te vaiti des, sa te bucuri rar, sa suferi cam mult sau sa fii doar uneori fericit…nu conteaza, timpul trece. Desi se spune ca, de fapt, timpul nici nu exista, ca el e doar o explicatie pentru procesul trecerii prin viata, a imbatranirii si a inevitabilei morti, in final, ca fiinte trecatoare, pentru noi, oamenii, timpul trece.

Timpul trece foarte repede cand suntem copii, pentru ca joaca ne ocupa tot…timpul. Cand sutem mici, nu ne prea pasa de asta insa. Suntem scufundati in prezent si credem ca jocul va incremeni in viata noastra pentru totdeauna. Cand intram in adolescenta,  dragostea e cea care ne framanta si timpul se dilata sau se contracta in functie de zbuciumul inimii. Nu ne putem imagina ca se poate trai fara asta. Cand devenim adulti, timpul este resimtit diferit, caci avem preocupari de oameni mari, mereu regretand ceva din trecut si intotdeauna facandu-ne griji pentru viitor.

Eva imi spune des ca ea se va muta in Coreea, cand va avea vreo 25 de ani si va fi independenta material. O intreb cu cine isi propune sa mearga intr-o tara atat de indepartata (am eu presimtirea ca nu se gandeste sa faca asta de una singura). Imi spune numele unei prietene. O intreb daca pot sa vin si eu. Se uita la mine, isi da capul pe spate si incepe sa rada. “Dar tu vei avea atunci 60 de ani, mama”! Imi simte nedumerirea si adauga repede: “Vei fi batrana, nu vei putea calatori tu pana in Coreea! Nu vezi ca Bunica si Bunicu’ nu mai pot veni nici macar pana in Anglia”?

Bunicul si Bunica sunt tiparul mental de oameni batrani pentru Eva; iar eu stiu ca nu e cel mai rau tipar. Parintii mei au aproape 70 de ani si abia de cativa ani au inceput sa acuze probleme mai serioase de sanatate, dar inca isi poarta singuri de grija, avand rar nevoie de ajutor cu adevarat. Pentru Eva, care a crescut langa ai mei, neputinta incepe totusi cand ajungi…bunic sau chiar mai devreme (pe parintii lui Catalin, fetele mele nici nu i-au cunoscut; ambii s-au dus mult prea devreme, la doar 50 de ani).

Este adevarat ca, copiii mei vad aici, in Anglia, ca se poate si altfel: aici batranii nu vin doar cu o punga de la piata, ca in Romania (unde multi bunici fie nu pot fizic sa care mai mult, fie nu au bani sa cumpere mai mult decat ce poti pune intr-o punga de plastic). Aici, din contra, bunicii sunt veseli, fara burti, cu privirea agera si cu chef de viata, unii alearga mai repede decat mama, altii biciclesc mai rapid decat tata…ba unii chiar conduc masini foarte scumpe sau detin yahturi opulente la 80 si ceva de ani, parand ca inca se bucura din plin de viata.

Da, se poate si altfel la batranete, dar nu e realitatea cu care au crescut Gia si Eva. Nu e de mirare deci ca in mintea lor eu voi fi ca bunicii pe care ii stiu ele, de care, de altfel, eu sunt mandra, caci, desi au dus o viata destul de grea, parintii mei sunt inca pe picioarele lor. Pentru ca nu au abuzat de nimic niciodata. Poate doar de munca si de griji si asta le limiteaza acum experientele, dar exact aceste experiente prin care trec ei ma ajuta sa vad ca eu pot alege altfel, caci nu experientele in sine conteaza atat de mult, ci insemnatatea pe care le-o dam are impact asupra noastra, fizic si psihic, iar modul in care gandim poate schimba felul in care traim experientele.

In dialogul meu cu Eva, ii explic ca eu la 60 de ani e destul de probabil sa ma gasesc pe coperta revistei de sport locale si ca ea va arata, mandra, acea revista prietenilor ei. Nu voi fi pe coperta unei reviste pentru ca nu voi avea riduri, ori pleoapele lasate, ori colturile gurii usor coborate sau pentru ca nu voi avea cateva pliuri de grasime. Toate aceste semne le observ deja (plus parul albit prematur, de multi ani) si nu e mereu usor sa ma vad in lumina maturitatii…avansate. Dar spun ca e posibil sa fiu pe coperta unei reviste pentru ca STIU ca nu e nimic de reparat la mine, cu atat mai putin semnele varstei, si pentru ca POT sa descopar in mine (si sa ii ajut si pe altii sa o faca) frumusetea care nu tine de varsta si de stereotipuri Instagram-iene, ci doar de noi insine.

La cele afirmate de mine, Eva nu se mira si nu ma contrazice. Rade doar, stiind ca, de exemplu, prin antrenament, eu pot face miscari cu un corp de 45 de ani, pe care ea nu le poate face. Iar eu nu simt ca o mint. Cred ca peste 15 ani voi fi nu doar inca puternica si in forma, dar cred cu tarie ca pana atunci, lucrarea mea zilnica la a-mi schimba tiparele mentale, inca adanc inradacinate in mine, vor da roade fara doar si poate. Si aici nu ma refer la faptul ca voi avea un trup de invidiat, ci ca voi fi invatat pana atunci ca “varsta conteaza doar daca esti… branza” (“Age Doesn’t Matter Unless You’re a Cheese”). Pentru ca imaginea pe care ne-o cream in minte despre noi se va reflecta cu siguranta in deciziile pe care le luam in fiecare zi si in felul in care vom arata si ne vom simti azi, maine, peste 10 ani, peste 20 de ani…Nu e nimic ezoteric sau filozofic aici. Stiinta, prin studii clinice, a demonstrat iar si iar ca mintea intotdeauna reflecta in realitate credintele pe care aceasta le contine.

Nu e deci oare de datoria noastra sa ne pazim nu doar corpul si sufletul, dar si mintea de-a lungul vietii, in sensul de a observa iar si iar, in ce crede ea si ce modele isi ia drept reper? Pentru ca mintea, nu e asa?, crede doar ce vede. Si cum in jur generatia noastra si cea a copiilor nostri vede multa suferinta, degradare fizica, pierderea interesului pentru viata, e usor ca tipare negative sa se insinueze in subcontient si sa creeze asteptari asemanatoare, mai ales la copii si la tineri, cand mintea este atat de impresionabila. Pe de alta parte, sa ne pazim mintea (a noastra si a copiilor) si de imaginea femeii ori a barbatului care inteleg ca a nu-ti accepta varsta inseamna a cultiva o poveste media, in care totul  (viata, parul, dintii, pielea, zambetul, pantofii, masina, job-ul, familia, casa, relatia) arata mereu perfect impachetat si expus.

Cred ca nu e niciodata prea devreme sa investim in…batranete. Nu stiu cati dintre noi isi permit sa se gandeasca la partea materiala din timp si sa investeasca bani catre un fond privat, care sa multiplice sumele investite peste 20-30 de ani, cand nu vom mai avea salariu; dar stiu ca toti putem si trebuie sa investim din vreme in corpul, mintea si in sufletul nostru, in noi insine, ca intreg, oricat de putin, in fiecare zi, pentru ca chiar e alegerea noastra cum imbatranim si ce valoare dam timpului care trece, totusi, peste noi. Iar 2020 e un numar mult prea rotund, ca sa nu fie potrivit pentru noi inceputuri si pentru investitii adevarate. La multi ani! 🙂

“If I’d known I was going to live this long, I’d have taken better care of myself. / Daca as fi stiut ca voi trai atat de mult, as fi avut mai multa grija de mine.” – Eubie Blake, age 100 (ani)