Viata ca un film…fotografic (XII). Trandafirii rosii

Final de luna martie a anului 1993. Desi de cateva zile incepuse sa miroasa a primavara, peste noapte, iarna navalise din nou peste orasul Tulcea. In acea dimineata, pornind spre liceu, m-au izbit incremenirea alba a naturii si aerul nemilos de rece.

Autobuzele nu circulau, blocate de zapada cazuta peste noapte. Asta nu ma incurca, caci in cei 4 ani de liceu, nici macar o singura data nu am folosit mijloacele de transport in comun, desi aveam de mers vreo 40 de minute sau chiar mai mult, de-acasa pana la liceu. Intotdeauna mi-a placut sa merg pe jos si am facut-o mult, toata viata (mai putin in ultimii ani, din cauza navetei si a traiului in afara orasului; iata inca o explicatie pentru obsesia pe care am facut-o pentru miscarea fizica). Si in acea zi m-am avantat cu curaj prin nameti, pe stradutele ninse, uitate parca de timp si de oameni. Mi-amintesc atat de bine cum imi priveam ghetele stalcind, sub talpa lor, imaculatul zapezii si linistea profunda a diminetii…

Dupa-amiaza, dupa terminarea cursurilor de la liceu, am hotarat sa “tai” centrul orasului; de obicei, scurtam drumul prin cartierele de case, evitand arterele principale ale Tulcei, strada Isaccei si strada Babadag. Nu mai stiu ce anume m-a facut sa schimb traseul in acea zi, in care ninsoarea se cernea inca peste oras. Poate singuratatea si dorinta de a simti pulsul orasului…

Stiu ca purtam pe cap un fel de sapca neagra, din postav, iar cozorocul se incarcase de zapada, atat de tare ningea. Pe strada Iscaccei, aproape pustie, cam prin dreptul Casei Sindicatelor, din sens opus, prin ninsoarea deasa, am zarit o silueta de barbat. Cand ne-am apropiat, barbatul m-a salutat si m-a rugat sa il ajut cu o informatie. Nu mai stiu ce anume dorea sa afle; am schimbat cateva cuvinte pe trotuar; el, dupa ce s-a prezentat politicos, m-a intrebat daca ma poate insoti pe drum, pana acasa. Mi-a zis ca trenul cu care urma sa se intoarca la Bucuresti, pleca abia spre seara si ca acest tren era trenul cu care circula…Presedintele Romaniei. Mi-a mai povestit, in timp ce o luam la pas, ca munca lui se desfasura in acest tren, ce strabatea tara in lung si-n lat si ca, astfel, se putea intampla sa fie in 5-6 orase diferite, intr-o singura saptamana.

M-a intrebat apoi de mine: cum ma cheama, cati ani am, ce muzica imi place, ce fac dupa ce termin liceul, daca am prieten si altele. Nu mai tin minte in amanunt discutia noastra, care s-a prelungit pana am ajuns la blocul unde locuiam, dar stiu ca ma gandeam ca era ciudat cate vorbisem, in mai putin de 30 de minute, cu tipul asta, complet necunoscut…

Imi mai amintesc ca la despartire mi-a sarutat mana si m-a intrebat timid daca imi poate scrie. Am ridicat din sprancene surprinsa de-a binelea. “Pai ce sa ne scriem”?, l-am intrebat (zapada continua sa se aseze peste cozorocul negru…). “Mi-ar placea sa iti trimit vederi, din locurile unde ma poarta munca mea”, a raspuns el simplu.

Din acea luna, vreme de vreo 2 ani, in cutia postala din blocul de pe strada Spitalului au sosit, uneori si de 3 ori pe saptamana, zeci si zeci de vederi si felicitari, trimise catre mine din toate colturile tarii. De fiecare data, mesajul era scurt, dar cald si respectuos. De fiecare data, in scris, el ma asigura de afectiunea si de admiratia pe care mi le purta. Nu mai avusesem o asemenea “relatie” si nici nu primisem vreodata genul acesta de randuri, de la vreun baiat, care parea ca nu vrea decat sa ma stie acolo, destinatar al unor depese fara numar si fara un scop precis…

IMG_20170501_161506O data la cateva saptamani, pentru ca nu aveam telefon fix acasa, iar la tehnologia telefoniei fara fir inca nici nu visam, el ma suna la prietena mea. Fixam o ora si ma duceam sa vorbim cateva momente. Nimic special, doar cat sa ne auzim. In cei doi ani, cred ca ne-am si revazut de vreo 2-3 ori, la un suc, cand trenul “lui” ajungea si prin Tulcea. Nu imi amintesc mare lucru din acele intalniri…

Prin vara lui ’95, a sosit, ca de obicei, un plic de la el. Plicul continea o felicitare-fotografie, cu niste trandafiri minunati, rosii ca sangele. Am desfacut plicul si am citit randurile, care insa, surpriza, nu mi se adresau mie, ci prietenei mele. El ii scria ca ii e dor de ea, ca se gandeste la cele intamplate…. Era indragostit, din cate imi dadeam seama. Atat de indragostit, incat schimbase, din greseala, plicurile.

Tin minte ca inima a inceput sa imi bata cu putere, luata cu totul prin surprindere atat de faptul ca cei doi se vazusera, ca parea ca ceva se infiripase intre ei, dar, mai ales pentru ca (de ce oare?), imi ascunsesera amandoi acest lucru. Niciodata nu ii dadusem lui sperante, iar el, la randul lui, nu ma facuse sa cred ca si-ar dori o relatie “adevarata”, deci nu era ca si cum eram impreuna sau ceva asemanator. Cu greu, ceea ce exista intre mine si el ar fi putut fi numit drept “flirt” platonic, fara asteptari si fara alte implicatii. Iar prietena mea stia acest lucru. Atunci…oare, de ce nu imi spusese absolut nimic?

Pe prietena mea o stiam de ani buni. Tineam la ea foarte tare; era parte din copilaria si din viata mea de adolescent si nu imi puteam da seama de ce tinuse secret asa ceva. Ma podidise tristetea si o neputinta interioara fara margini. In adolescenta, prietenia e la fel de profunda ca o poveste de dragoste, e ceva ce se contopeste si se confunda cu propria persoana; cel putin asa simteam eu; nu exista ceva ce nu as fi facut pentru prietena mea.

Am impaturit felicitarea o data, si inca o data, si apoi inca o data, pana s-a facut mica. Am tras aer in piept, apoi am despaturit-o, am netezit-o cu palma si am pus-o iar in plic.

IMG_20170501_161522Cand mi-am revazut prietena, cred ca chiar in aceeasi zi, i-am intins felicitarea cu trandafiri. A deschis-o si a citit randurile (felicitarea adresata mie nu ajunsese la ea inca, asa ca nu se astepta deloc; socul ei a fost egal cu ceea ce simtisem eu, la primirea plicului). I-am urmarit chipul, in timp ce ochii ei alergau pe randurile pe care el i le scrisese. Am crezut ca va lesina, atat de palida s-a facut. Apoi, obrajii i-au luat foc. (Ce frumoasa e tineretea! Cred ca unui adult, greu ai putea sa ii mai citesti sufletul pe chip in acest fel).

Culmea, nu imi amintesc exact ce mi-a spus…ceva de genul ca, de fapt, nici nu-l placea pe tip, ca nu se intamplase nimic intre ei…E interesant ca memoria mea nu a retinut mai deloc ce mi-a spus. Poate pentru nu conta deloc explicatia, ci faptul ca imi tinuse ascuns ce se intamplase, faptul ca imi dadeam seama ca, iata, dupa atatia ani, nu o cunosc, ca nu stiu ce simte si ce gandeste. Asta ma durea si ma inspaimanta de-a dreptul si, in acelasi timp, ma facea sa inteleg cat de diferiti suntem noi, oamenii. Mai intelegeam si ca, oricat de apropiat ai fi de cineva, oricat de multi ani ar aduna o relatie, omul ramane tot singur, in universul lui, iar eu inca nu stiam cum sa fac fata acestui lucru. Aveam sa invat, dar doar dupa ani, ca totul e vremelnic, ca nici macar prieteniile nu sunt vesnice…si ca nici nu trebuie sa ramana vesnice…

Relatia cu prietena mea a continuat pentru inca alti cativa ani, desi cred ca atunci ceva s-a rupt. Nu pentru ca nu as fi trecut peste cele intamplate (asta am facut-o cu usurinta), ci pentru ca, probabil, ceva din inocenta prieteniei nascute in copilarie, se pierduse…

In amintirile mele, as fi zis ca, cu el orice legatura s-a oprit de-atunci si ca am uitat repede povestea. Cautand insa in lada cu amintiri, am constatat ca el a continuat sa imi scrie randuri scurte, pana la inceputul lui ’97. In ultima vedere primita, care, intamplator sau nu, reprezenta aceesi imagine, cu 3 trandafiri, isi cerea iertare. Pentru ce? Pentru tot, zicea el…

Ce tin minte clar insa e ca, cred ca dupa vreun an sau doi de la incurcatura cu plicurile, ma aflam in gara Obor, in trenul prafuit de drum si de soare, care ma ducea acasa, la Tulcea, dupa incheierea sesiunii, inainte de vacanta de vara. Cu cateva secunde inainte de plecarea trenului din gara, in aerul cald de iunie, l-am zarit pe peron. M-a vazut si el si a tasnit printre oameni, facandu-si loc spre trenul care, punandu-se in miscare, scartaia din toate incheieturile, ca o lighioana ruginita, inviata din morti. A apucat doar sa imi intinda pe fereastra deschisa a vagonului, trei trandafiri rosii, sangerii…nu am stiut niciodata cum de aflase ca voi fi acolo…

3 thoughts on “Viata ca un film…fotografic (XII). Trandafirii rosii

  1. Buna Lioara, iti urmaresc si citesc blogul de aproape un an de zile, l-am descoperit pur intamplator, dar tot ce am gasit aici m-a facut sa tot revin.
    Imi place foarte mult povestea ta, din viata ta, din tineretea ta, chiar daca la momentul respectiv, ti-a adus tristete, ramane totusi o amintire frumoasa. Mi s-a intiparit un zambet pe fata citind-o, parca evoca o epoca de aur, a inocentei si a gandurilor curate.
    Iti multumesc pentru randurile “asternute”.

    O zi minunata iti doresc,
    Andreea

    Like

    1. Buna Andreea, iti multumesc pentru cuvintele tale. Intamplarea relatata nu e nici trista, nici frumoasa. Este doar o amintire. Sunt la etapa in care incerc sa nu mai etichetez in niciun fel experientele trecute sau prezente. De aceea si fac acest exercitiu, al rememorarii, si pot spune ca imi foloseste foarte tare, in intelegerea ca ce ni se intampla nu e neaparat rau sau bun; la fel si trecutul nostru. Multumesc ca mi-ai scris si sper sa o mai faci. 🙂 Cu drag, Lioara

      Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s