Viata. Ce e ea? Drumul de la conceptie si pana la trecerea “dincolo” si toate cate se aduna intre aceste doua puncte, de inceput si de sfarsit? Privind in urma, as spune ca viata mea este un cumul de experiente, de sentimente nedeslusite sau inca vii, de oameni, locuri si trairi unice si mai ales, de decizii luate la un moment dat; viata e calea pe care merg de 40 de ani, uneori fara sa am habar, alteori vietuind cu ochii larg deschisi si cu inima batand cu putere; viata este ce traiesc chiar in acest moment, in prezent, dar si tot ce am trait pana acum sau ce imi amintesc ca am trait; si daca multe le-am uitat de-a lungul drumului, ma ingrijesc sa privesc in adancul meu, sa readuc la suprafata ce a fost, ca sa pot impaca CINE AM FOST cu CINE SUNT si astfel, sa pot SA FIU. Nu atunci si nici de maine-n colo, ci chiar ACUM. Fiindca incep sa intuiesc ca nu mai sunt cine am fost si nici nu sunt cine voi fi.

De ajutor, in acest proces incalcit si de durata, imi sunt si amintirile fixate, la un moment dat, pe retina aparatului foto. Sunt sigura ca daca nu ar fi existat aceste cateva fotografii din trecutul meu, multe din momentele vietii mele s-ar fi pierdut in negura anilor trecuti. Din fericire, la intervale de cativa ani, aparatul foto imortaliza una, doua imagini alb-negru si mai tarziu color, pentru ca eu sa nu dau uitarii ceva sau pe cineva sau…pe mine: copilas, copil, adolescenta, fiica, sora, mireasa, sotie, mama si tot ce se ascunde dincolo de aceste…roluri.

Oamenii care zamislec vieti se numesc PARINTI. Mama si tata. Pe ei e neaparat sa ii iubim si sa ii iertam pentru tot ce credem ca au facut sau ca n-au facut, pentru ceea ce au zis sau n-au verbalizat, pentru tot ce n-au putut sa ne dea sau pentru ca ne-au dat prea mult. Cel mai probabil, o inima care nu-si poate ierta parintii, nu se poate ierta pe sine. Vorba Maicii Siluana: “Pentru ca a cinsti pe parintii nostri, inseamna a cinsti viata. Viata ne este daruita de Dumnezeu, in con-lucrare cu parintii nostri. ” (Mestesugul Bucuriei. Monahia Siluana Vlad)

Si-atunci de peste larg pridvor,
Din dalb iatac de foisor
Iesi Zamfira-n mers istet,
Frumoasa ca un gand razlet,
Cu trupul nalt, cu parul cret,
Cu pas usor.

(fragment din Nunta Zamfirei, de George Cosbuc)

Poza de mai sus mi-e foarte draga.  Ma uit la parintii mei si ma gandesc ca poate a fost singura zi din viata lor in care-au fost cu adevarat in centrul atentiei. Ii privesc si vad cat de tineri erau (mama avea 21 de ani si tata 22), dar si cat de seriosi si de patrunsi pareau de acea zi; si atat de simpli, in haine si pantofi noi, tinandu-se, parca pe furis, de mana.  Imaginea de pe covorul din spate contrasteaza puternic cu pamantul bolovanos de sub pantofiorii albi ai mamei. Vad o simplitate care nu cred ca se mai intalneste azi la niciun eveniment, fericit sau trist. Iti dai seama? Fara stat la coafor cu orele, la mani-pedi, fara machiaj asigurat de make-up artisti cu pretentii si scumpi cat 10 salarii de bugetar. Fara dantele si crinoline, papion, cocarde si buchete sofisticate. Fara DJ si bani in plic, fara organizatori de evenimente, shopping cu luni de zile inainte si fara sute de fotografii sofisticate si fotoshopate. Oamenii acelor vremuri, cel putin cei pe care ii stiu eu, nu foloseau artificiile si mastile de carnaval, pe care ni le punem astazi cu totii in astfel de ocazii. Pe vremuri, nunta si casatoria nu aveau nimic in comun cu toata poleiala si fatada de astazi. Dragostea, pe-atunci, era ceva intim, fara evidentul si stridentul acestor vremuri. Si poate si de aceea, casatoriile, de cele mai multe ori, erau legate pe viata. 🙂

Si-n vremea cat s-au cununat
S-a-ntins poporul adunat
Sa joace-n drum dupa tilinci:
Feciori, la zece fete, cinci,
Cu zdranganeii la opinci
Ca-n port de sat.

(fragment din Nunta Zamfirei, de George Cosbuc)

Eheeeiii…dar despre nuntit, intr-o alta postare…:-)