In copilaria si adolescenta mea au fost cu siguranta si momente neplacute, ca in trecutul fiecarui om, dar parca mana timpului a sters totul si au ramas doar amintirile calde, luminoase, in care ma vad crescand si descoperindu-ma incet, incet, alaturi  de cei cativa prieteni, de colegi si de familie. Ce amintiri dragi! Ce minunat e sa fii copil, fara griji si inocent, mereu vesel si zambaret, cu gandul doar la joaca si la prieteni!

Ma gandesc la fetele mele si la cat de diferit simte acum un copil si, mai tarziu, adolescent! Cum sa le povestesc copiilor mei emotia si fericirea mea de copil de 5-6 ani, cand mama si tata s-au intors din Ungaria (singura lor vacanta in afara tarii), aducandu-mi o minunatie de portofel rosu ca focul. Nu vazusem asa o frumusete in viata mea! Ani buni am visat ca cineva vrea sa imi fure portofelul sau ca il pierd, il uit prin tot felul de locuri stranii…

Cum as putea oare sa le descriu fetitelor mele bucuria primilor mei blugi? Mi-amintesc perfect cum am zburat spre blocul vecin, tinand strans banii in pumnul transpirat de bucurie, la doamna care ii vindea. Era in 1991 si, cumva, mama reusise sa rupa de la nevoile casei banutii, ca sa imi faca bucuria pantalonilor atat de doriti de tinerii acelor vremuri. Sa stii ca primii mei blugi nu erau orice fel de blugi: aveau buzunare de piele moale si franjuri…m-am bucurat de ei tot liceul si ceva vreme dupa aceea.

Desi erau vremuri cu mult mai putine posibilitati, mai ales vestimentare, mi-as dori ca Gia si Eva sa aiba sansa unor bucurii atat de simple, sa stie sa aprecieze si sa pastreze lucruri care poate acum, in vremurile astea, par lipsite de importanta. Intr-un dulap in care sunt 10 perechi de blugi si 10 portofele cu Hello Kitty, Monster High, Bradzilla sau Cinderella, nimeni nu va mai observa si aprecia mai mult de 30 de minute o noua pereche de pantaloni sau un nou accesoriu. Sunt sigura ca iti amintesti ce important era pe vremuri sa fii fericitul detinator al unui stilou chinezesc, care avea drept capac un ursulet panda. Cum sa nu ai grija de asa ceva? Gia schimba lunar stilourile si are 5 (cinci!) penare diferite, pe care le rataceste constant.

Nu stiu, poate ca ce traim acum e mai “normal” decat timpurile anilor ’80-’90, cand eram lipsiti de atat de multe, dar simt ca acum suntem saraciti de ceva ce atunci traiam la maxim:  bucuria unei casete inregistrate cu muzica preferata, schimbul de timbre (inca am o colectie frumoasa, in parte mostenita prin ’85 de la o verisoara si intregita de-a lungul anilor), rochita de banchet, croita de vreo vecina dupa tipare din revista Burda, revista Bravo, cumparata de la filatelia din centrul orasului, obtinuta cu greu (ma trezeam la primele ore ale diminetii pentru asta), diminetile racoroase, in care ne adunam la scoala, sa mergem la practica agricola (ce gust bun avea pranzul pe pamant, dupa munca in aer liber, alaturi de colegi!), lecturile de imprumut, cu paginile tocite de atata citit (Shogun sau Elevul Dima dintr-a saptea!), primul blues dansat in discoteca Olteanu’, o noua poza cu idolul meu, Elvis Presley, primii tenisi de Dragasani ori prima geaca “botita” de Macin…

N-am sa uit niciodata primele videoclipuri vazute la tv, pe 31 decembrie 1989, imediat dupa Revolutie: George Michael si imaculatul videoclip pentru piesa “A different corner” ori Madonna, cu al ei “Vogue” sau “Lambada”, celebra melodie a celor de la Kaoma…Apoi, cum pot sa uit vreodata videoclipurile vizionate pe casete video, “clandestin”, la prietene sau colege care aveau rude “pe ocean”? Mi-amintesc perfect cum, cu gura cascata a admiratie, il umaream pe Glenn Medeiros in “Nothing gonna change my love for you”, la colega mea din generala, Gabi Oprisor, sau pe Wet, Wet, Wet la matusa colegei dintr-a IX-a, Madalina Cujba, care locuia la “Pelican”; primul film pe caseta video, de care-mi amintesc, e unul cu Johnny Depp, pe care nici celebrul actor nu cred ca il mai stie: Privat Resort, cred ca se chema…era un film cam sexy pentru cei 15 ani, cat aveam cand l-am vazut la Cristina Neata acasa, dar nu cred ca de-asta mi-a ramas in memorie. 🙂

Poate ca si copiii mei isi vor aminti mereu de primul majorat la care merg, dar nu cred ca va fi la fel nevinovat asa cum a fost primul majorat din viata mea. Anita, prietena mea buna, era cea mai mare din gasca, implinea prima 18 ani, dar nu se punea problema sa ne adunam atatia oameni in micul apartament de pe strada Alunisului, asa ca ne-am dus cu toata gasca la Monument, in parc, carand cu noi, veseli nevoie mare, un vin spumant (nu cred ca baietii din gasca gustasera prea des asemenea licoare) si casetofonul verde a lui Doru. Ce poze, ce distractie, ce amintiri! 🙂

Din toate cate s-au schimbat si sunt fara de intoarcere, cel mai tare regret ca fetele mele nu traiesc muzica acelor ani. Sigur ca stiu si ele cine e Michael Jackson, sunt fani infocati amandoua; si stiu cine sunt Madonna, Beatles, Elvis, Mariah Carey, ABBA sau Queen. Din fericire, muzica deceniilor trecute e MUZICA si copiii recunosc instinctiv acest lucru, iar de cate ori avem ocazia, o ascultam toti cu placere.

De asemenea, nu cred ca exista tineri care sa nu fi ascultat  numele mari din muzica, mai ales pentru ca unii dintre acesti muzicieni inca sunt prolifici compozitori si interpreti (Phil Collins, Metallica, U2, Depeche Mode, Rolling Stones, Aerosmith, George Michael). Cu toate astea, noua generatie nu va creste, nu va trai cu muzica “mea”, caci muzica adolescentei mele nu a insemnat doar nume sonore care au marcat istoria muzicii si a caror muzica va trai vesnic, ci a insemnat si one hit wonders, care mie mi-au adus multa bucurie.

Azi, muzica inseamna zgomot mult si despuiere. Stiu, nici cu Madonna nu mi-era rusine in “Like a virgin”, sau cu vestimentatia si miscarile scenice ale lui MC Hammer in “Can’t touch this” si exemple mai sunt, insa – in primul rand – asemenea artisti chiar veneau cu ceva nou, ceva doar al lor, care nu supara nici ochiul, nici urechea, desi li se vedea clar buricul. 🙂 In al doilea rand, vedeai actul artistic, intelegeai motivul dezmatului scenic. Azi totul e la fel; toate fatucile canta la fel, au aceleasi implanturi si vestimentatie redusa la minim.

Poate faptul ca gandesc asa o fi un semn clar ca imbatranesc, dar simt asta inca de pe la 25 de ani. De pe la sfarsitul anilor ’90 nu m-am mai regasit in muzica momentului si m-am refugiat, cu cateva exceptii, in muzica “de atunci”. Cred ca muzica buna, cel putin in conceptia mea, a murit pe la jumatatea anilor ’90. Ultimele zbateri au fost, cred eu, Deep Blue Something cu “Breakfast at Tiffany” si Natalie Imbruglia cu al ei “Torn”.

Oricum ar fi, muzica “mea” era atat de energetica si pozitiva, plina de zvac si tinerete, fara tragisme (da, stiu, la inceputul anilor ’90, cei de la Nirvana au lansat un nou curent, dar erau mult prea dramatici pentru firea mea). Mai stii ce dezlantuiti dansam in discoteca cu Dr Alban si ale lui piese? Look who’s talking now, No Coke sau It’s my life; ori Black Box cu Ride on time; Haddaway cu What is love sau Ace of Base, Inner Circle, Vanilla Ice, Kriss Kross, Marky Mark & The Funky Bunch, Prince, London Beat. Ce sa mai zic cand luminile se cuminteau si stiai ca urmeza “un calup” de blues-uri: Richard Max, Paula Abdul, Cutting Crew, White Snake, Alannah Myles, Roxette, Color me Badd, Boys II Man…Ce-mi mai placea sa ascult piese care probabil nu erau capodopere muzicale, dar cu singuranta reprezentau atmosfera si moda anilor ’80- ’90, iar mie si acum mi-e tare drag sa le aud: Right Said Fred (I’m too sexy), Technotronic (Pump up the jam), Nena (99 Luftballons), Falco (Rock me Amadeus), Sinead O’Connor (Nothing Compares to you), Europe (The Final Countdown), Spandau Ballet (True)…Dar Rockoteca de la Olteanu? Pentru asta poate o alta postare. 🙂

Ascultand muzica “mea”, mi-e usor sa reinvii anii in care viata era parca mai simpla, mai putin galagioasa, mai putin alerta…sau poate asa o simtea sufletul meu de adolescent netrecut prin viata; cum ziceam, poate ca peste ce a fost mai putin placut in acea perioada, a avut grija timpul sa-si astearna uitarea…si e mai bine asa.